In afara de amorul orb si dragostea gheboasa, nu gasesc nici o scuza pentru casatorie. Sigur, asta nu inseamna ca nu am bifat si eu punctul acesta de viata, ca ma temeam ca naiba ca raman fata la mama, piatra din casa (desi eram deja la casa mea, dar piatra tot piatra ramane, indiferent de locatie, nu?) si pe la 33 de ani am hotarat ca e musai, daca nu si imperamente necesar, sa imi pun si eu pirostriile, deci sa intru in randul lumii. Si am ales pana am cules, iar daca iesem in strada si ma maritam cu primul cersetor intalnit, posibil sa fi iesit mai castigata, ca ala avea, dupa o toaleta si dezintoxicare corespunzatoare, sanse mai mari sa se arate baiat bun fata de fostul meu sot.
Exceptand divortul Biancai Dragusanu de Victor Slav, nu stiu vreun divort care sa nu fie traumatizant, intr-un fel sau altul. Al meu a fost prin durata. M-am tarat prin tribunale aproape un an de zile, am prins toate vacantele posibile pe care si le atribuie obosita justitie romana, mai aveam un pic si prindeam si concediul de maternitate al judecatorei, care era fata mare cand am depus eu dosarul pentru desfacerea casatoriei.
Am avut ocazia, pe holurile si prin salile de triubunal, sa vad atatea lucruri incat, mi-am dat in sinea mea de jurat ca, daca ma mai pune necuratul sa o mai comit o data si sa ma leg pana cand moartea ne va desparti, am sa inchei contract prenuptial cu respectiva victima, in care sa stipulez un unic lucru: in caz de nepotrivire de caracter, ne luam noi de manuta si o punem de-un onest si elegant divort la notar, ca exista si varianta asta (daca nu ma credeti intrati pe link si cititi), numai eu nu am avut bafta de ea.
Am vazut de pilda, exact in fata mea, un cuplu in care el, desi dovedit anterior si betiv si curvar, a acceptat cu gratie ca viitoarea fosta consoarta sa preia asupra sa toata vina, numai sa nu mai cheme martori care sa dovedeasca ceea ce era deja evident pentru toata lumea si sa se termine odata toata dracovenia, ca avea deja parul cret de nervi. M-am uitat la ea si am inteles-o de ce ii lasa aluia si casa si masina. Pai si avand in vedere ca divortul meu, fara copii si partaj, curat si limpede ca lacrima si raza de luna, a durat un an, la ei doi, care aveau si bunuri comune, cat ar fi durat despartirea, pana la adanci batraneti?
Uneori in fata variantei de a-ti recapata libertatea, de a scapa in vecii vecilor amin si de circ si de nenorocit/a, nu mai conteaza de partea cui inclina justitia, care oricum se zice ca e oarba, deci nu stii niciodata ce va decide si cand.
In cazul meu cred totusi ca judecatoarea a lungit atat poveste mea incercand cu stoicism (dar inutil) sa inteleaga: de ce mama lui Stefan cel Mare te casatoresti ca sa divortezi dupa cateva luni? Si nici atunci nu esti in stare sa o faci curat, decent cand ai la dispozitie si notarul si primaria gata sa iti desfaca in 30 de zile caznicia, dupa ce tot ea ti-a legat-o, mai ceva ca Mama Omida ?
In final, vazand fatuca judecatoarea ca nu are nici o sansa sa priceapa, a dat verdictul. N-o condamnam, de fapt nu pricepusem nici macar eu, care fusesem implicata adanc. In final, am renuntat sa inteleg si m-am multumit cu mult asteptatul final. Imi recapatasem libertatea, restul…erau amanunte. Pentru cei care reusesc sa fie mai eficienti ca mine in privinta acceptarii, dar au nevoie de informatii, am pus un link mai sus, cel pe care mi-ar fi placut sa il stiu candva.