Nenorociri nu sunt decat boala si moartea, asa ma invata bunica si eu nu o credeam, distrusa fiind in copilaria mea de durerea ca nu pot avea papusa pe care mi-o doream cel mai mult sau nu pot sta mai multe ore afara, la joaca. Atunci zilele erau prea scurte pentru pofta mea de alergat, de suit in copaci, de construit case pentru doamnele de hartie colorata pe care le desenam.
Nenorociri nu sunt decat boala sau moartea, imi spuneam mama, cand ma dadeam de ceasul mortii ca anume baiat nu ma invitase la balul de absolvire a liceului, cand ma tanguiam ca nu reusesc sa-mi inzestrez carnetul de studenta numai cu note de 10 si o sa pierd bursa, cand am plans ca prima dragoste a disparut sarutand pe alta.
Nenorociri nu sunt decat boala sau moartea, mi-am spus singura cand Sfantul Petru mi-a luat parintele de mana acum un an si l-a dus cu el, in ciuda lacrimilor cu care ii udam pieptul cuprins de febra.
Iar azi, in prag de sarbatoare, cand omul meu drag a venit acasa cu ochii stinsi de rusine si disperare sa imi spuna ca din cauza creditului cu care isi girase unul dintre frati avea acum poprire pe salariu si nu adusese acasa mai nimic, m-am simtit coplesita. Nu de disperare, ci de o caldura cum nu mai simtisem niciodata , caldura pentru omul meu, cu care pana acum nu impartisem decat bune, nu si rele. Si, in loc sa ma supar, m-am simtit mai puternica.
Nenorociri nu sunt decat boala si moartea, i-am spus si lui strangandu-l la piept. Restul…Care restul?
