Daca viata mi-ar fi oferit pe tava cea mai mare fantezie sentimentala pe care am avut-o vreodata, atunci ar fi uneltit ca sa ma cuplez cu cel mai bun prieten. Stiti cliseul? El si ea se cunosc de cand e lumea, de cand se jucau in nisip cu parti ale corpului despre care nici macar nu banuiau ca sunt facute si pentru alte scopuri, nu doar ca sa te joci in nisip cu ele.
Tovarasi mai intai de joaca, apoi de betie, genul acela care se strang in brate amical si stupid inconstient, se uita unul la celalalt cu un drag nedisimulat si nevinovat si nu inteleg cum de ceilalti privesc cu o spranceana ridicata relatia lor, in timp ce parca i-a lovit orbul gainii, nu se vad ca fiinte sexuale si cu asta basta. Ei, la un moment dat totusi, printr-un concurs de imprejurari, li se ridica banda neagra de pe ochi, isi dau seama ca lucrul ala pe care il simt unul pentru celalalt nu mai are nici o treaba cu prietenia, in final conventiile sociale si hormonii au lucrat mana in mana sa ii aduca la geniala concluzie. Asa ca, dupa o perioada scurta si intensa de constientizare, accepta ideea, se molfaie umed si plin de pasiune, fac dragoste tremurand de emotie si, ulterior, traiesc fericiti pana la adanci batraneti sau cel putin asa ne lasa pe noi sa credem, ca aici se termina filmul.
Ei bine, genul acesta de cliseu l-am visat eu o perioada lunga din viata, l-am dorit cat am putut de tare, dar nu mi s-a intamplat neam.
A fost unul, prieten de familie dintotdeauna, cu care ma jucam (la propriu) de-a doctorul in copilarie, el ma opera pe burtica si eu stateam anesteziata pe pat si il lasam sa plimbe pe piele bisturiul de jucarie, cum vazusem noi la televizor ca se face. Uite cu omul asta chiar am crescut impreuna, am schimbat vise ca pe pampersi, am plans cu lacrimi de crocodil netransformat inca in poseta si am vomitat la betie, dar nu mi-a trecut prin cap niciodata sa incerc ceva. Adica mi-a trecut, ca n-as fi eu daca nu m-as juca macar cu gandul, dar pe asta l-am alungat ca pe un tantar stupid in asa mare viteza, incat am mari si serioase banuieli in privinta relatiei adevarate intre taica-meu si a maica-sa. Treaba este ca il iubesc prea mult si prea frateste ca sa nu fim cu adevarat rude.
In rest, soarta, oricat ar fi incercat, draga de ea, nu a avut nici o sansa sa imi ofere ceva care sa semene cat de cat cu cliseul de mai sus, pentru ca eu am prostul obicei de a nu lasa loc de nici un fel de interpretare in relatiile mele. Nu e stilul meu. Cu toti prietenii mei barbati m-am culcat rapid, ca sa lamuresc din prima daca e loc de altceva acolo, nu de alta, dar nu traiesti confortabil si cat de cat sanatos decat vreo 50 de ani, zau nu ai timp de pierdut cu dubii. Si am lamurit asa de bine, intr-un sens sau altul (de obicei altul) incat nu a mai fost loc de revelatii ulterioare si biata mea fantezie a murit de fiecare data in fasa.
