Am gasit, zilele trecute, pe net, imagini ale unui cuplu. Cei doi soti se fotografiasera in aproape aceleasi haine, in ziua nuntii si 50 de ani mai tarziu. M-am uitat la ei cu surprindere amestecata cu o neincrederea care insoteste o bizarerie, de parca m-as fi uitat la maseaua de minte a Cleopatrei. In zilele noastre, un cuplu atat de longeviv reprezinta o adevarata curiozitate, un schelet de dinozaur, caz demn de muzeu, iar in zilele pe care le vor trai copiii nostri va parea o chestie de-a dreptul de neimaginat.
La intalnirea cu destinul apare nu moartea, ci divortul.
Ma uit cu invidie la fotografia de mai sus si cu tristete la cele de la celebrarea primei mele casnicii, care a durat sase luni nelegate, ca legalul sot era inversul mentruatiei: aia vine o data pe luna, el la acelasi interva pleca cateva zile cu boarfe cu tot din caminul conjugal.
Ne casatorim cu gandul la pana cand moartea ne va desparti, declaram ca ne vom iubi pana la sfarsitul zilelor, dar, surpriza, la intalnirea cu destinul apare intre doi parteneri nu moartea, ci divortul.
Barbatul care ne facea sa tremuram de patima atunci cand ne bagam in pat, acum e doar un strain care ocupa prea mult loc alaturi si trage plapuma numai pe el. Lucruri care la inceput ne amuzau, devin, in timp, metehne insuportabile. Umorul se transforma in glume rasuflate, sosetele aruncate – jigniri de moarte. Firul barbii nu ne mai declanseaza senzatii cutremurator de erotice, ci reactii de jignita respingere. Si uiti ca ala era obrazul de care te lipeai ca o pisica si lumina spre care catre te roteai, floare a soarelui indragostita.
Femeia de acasa nu mai apare ca ingerul in fata caruia te inchinai altadata, ci scorpia despre care povestesti amantei cu obida, declarand ca ii ramai alaturi numai din datorie, ca e mama copiilor tai. De fapt, atunci cand si daca ramai, o faci din lene, comoditate, confort. Eforturile ei de ingrijire sunt fie prea scumpe, fie banuit fatarnice (gen dar tu pentru cine te aranjezi atata?) fie, in ultima instanta, complet inutile in fata unei perechi de ochi care nu mai vede mai departe de ciorba din farfurie.
Corpul ei intreg nu mai este un fruct fraged, pare un balon umflat cu pompa, tinut asa un numar de ani, iar apoi, cand aerul a iesit afara, a ramas numai coaja pielii, incretita si deformata, prea mare pentru carnea pe care o are de acoperit. Si uiti ca ala a fost pantecul care ti-a purtat pruncii si sanul care iti era agonie si extaz.
Nu stricam si inlocuim fara regret numai obiecte, ci si oameni, promisiuni, iubiri
Cum ai trecut de la stadiul in care pierdeai sirul te iubesc-urilor primite si intoarse inapoi inzecit, la cel in care iti e lehamite sa ii mai rostesti numele celuilalt? Sa fie de vina timpul care erodeaza pana si piatra, el sa ne schimbe si sa ne transforme potentialele eternitati in experiente dezamagitor de efemere? Daca este asa, atunci de ce acelasi timp nu a actionat si la bunicii nostri? De ce nu ii vedem atingerea stricatoare peste tot?
Societatea de consum in care traim ne-a afectat si dincolo de studiile economice, asta e explicatia. Nu stricam si inlocuim fara regret numai obiecte, ci si oameni, promisiuni, iubiri. Sufletul nostru ar vrea, poate, sa vada eternitate, dar priveste printr-un filtru care micsoreaza, diminueaza, schimba proportiile, reduce totul la o nimicnicie in care ne afundam inconstient. Nu doar ca nu mai depunem vreun efort sa reaparam ce e stricat, dar nici macar nu ne mai incearca, suficient de amenintator, teama de a strica de la bun inceput. Nu merge? Ori schimbam, ori ne facem ca nu vedem. Tertium non datur.
Vine o clipa in care nici o varianta nu mai e distractiva in doi, aceiasi doi
Contaminati de consumism in iubire, ne lipseste in mare masura si de la bun inceput responsabilitatea alegerii. Pana cand moartea ne va desparti nu este o realitate, ci o vorba goala, auzita in filme, doar ca nu suntem constienti de asta, nu vrem, nu incape… Nu e, in fond, singura zona in care cuvintele nu depasesc bariera…cuvintelor.
Ne pierdem unii de altii. Din neglijenta, din nepasare, din alegeri proaste, din prea mult subapreciat sau prea putin supraevaluat. Ne-am luat ca la carte, in sickness and in health, whether rich or poor, in sorrow and in joy, dar vine o clipa in care nici una din variante nu mai e distractiva in doi, daca sunt tot aia doi de la momentul de juramant. Ne pierdem in lume, cum spuneam, unii de altii si nici nu ne mai cautam. Celor care raman, de neinteles si neasteptat, in pereche, li se cer ponturi, li se cauta secrete, devin frumosii ciudati buni de dus la circ.
Mi-as dori sa traiesc vremea in care tinerii de azi vor deveni batranii de maine care se tin inca de mana pe strada. Dar cred ca nu imi va fi dat, desi nu de zile voi duce lipsa.
sursa foto: boredpanda.com
