Pe asta ai sa-l iubesti! mi-a spus tata. Si au fost ultimele lui cuvinte….

Imi amintesc  de ultima discutie pe care am avut-o cu tata de parca ar fi fost ieri. Eram pe o bancuta de lemn in parc, respiram aerul diminetii de vara, una dintre cele din urma dimineti ale vietii noastre impreuna. El se misca cu dificultate, nu stia in ce directie trebuie sa o ia niciodata, ne trebuiesera minute lungi numai ca sa traversam strada, dar acum, pe bancuta pe care ne asezasem, eram bine. Tata auzea si intelegea totul, chiar daca lega cuvintele cu greu in ultima vreme. Vorbeam eu pentru amandoi, mult si repede, de teama ca, daca as fi domolit ritmul, ar fi reusit sa se strecoare intre noi coasa nemiloasa a mortii care il astepta si avea sa mi-l ia, cateva zile mai tarziu. Asa, daca vorbeam, nu ii dadeam timp, ea nu avea loc, nici acolo pe banca si nicaieri altundeva, reuseam sa uit ca exista si sta la panda.

Eram in cea mai grea perioada a vietii mele si stiam ca avea sa devina si mai crunta. Parea un film absurd si eu avem rol principal: ma aflam in mijlocul unui divort dupa o casnicie plina de abuzuri, tatalui meu doctorii ii mai dadusera trei saptamani de viata, in jur totul se prabusea, iar eu nu puteam decat sa imi tip revolta noaptea in perna. Ziua incercam sa ma port normal, atat cat imi iesea. Eram dezechilibrata si isterica, nu stiam incotro ma indrept si de ce, ce caut eu in jocul asta tampit care imi era existenta. Si in timpul asta un barbat incerca sa intre in viata mea.

Acolo, pe banca, i-am povestit tatii de Florin: de gesturile lui de cavaler de moda veche care ma plictiseau, de grija lui permanenta care ma agasa, de mainile lui batatorite si zdrelite de munca, de fata lui care se lumina cand ma vede, de faptul ca nu semana deloc cu cei care imi fusesera aproape inainte. Nu eram si nu incercam sa trec drept dura, nu in fata tatalui meu, care ma stia prea bine oricum. As fi vrut insa sa ii spun ca poate sa stea linistit, ca am sa fiu bine, ca uite, am gasit un om bun, alaturi de care sa imi petrec urmatoarea bucata de viata, dar nu puteam, pentru ca nu credeam asta: imi simteam inima impietrita, dupa ce prea des o facusera franjuri in trecut alegerile mele proaste si fix omului care poate o merita, nu reuseam sa ii dau nici o sansa. Si, povestind, asteptam un sfat, o directie.

Tata ma asculta. Asa a facut mereu, de cand ma stiu: ma lasa sa explodez in exclamatii si intrebari retorice, sa ma descarc, sa imi vars entuzismul sau naduful sau grija pana oboseam si apoi vorbea si el. Ii vedeam ochii cum ma cuprind si imi dadeam vag seama ca acolo, pe banca aceea de lemn din parc, cu fiica lui in fata, asa dezechilibrata si isterica, el era fericit. Fericit sa ma asculte, fericit sa fim numai noi, noi doi. Lumea in jur isi pierduse contururile.

tata fiica

Pe asta ai sa-l iubesti!, mi-a spus tata, ca un verdict, dupa ce am terminat de vorbit. Recunosc ca nu, nu l-am crezut, dar eram prea obosita sa mai adaug ceva, sa il combat, sa o iau de la capat cu explicatiile. Imi terminasem pledoaria, eram goala si seaca, nu ramasese nimic de adaugat. Alaturi, langa banca, cateva vrabiute se scaldau galagioase in nisip, soarele incepuse sa trimita sageti fierbinti catre crestetele noastre. L-am luat de mana pe tata si am plecat acasa. A mers cuminte si leganat, uitandu-se tot drumul dupa pasarele si fluturi.

Cateva zile mai taziu, boala ii tocise deja simturile si ratiunea, spunea doar DA sau NU, dar le mai stia doar vag semnificatia. Nu mai putea ajunge nici in parcul de vizavi, nici la toaleta de langa dormitor. Tata nu mai era tata si curand nu a mai fost deloc. A ramas numai amintirea lui si banca aceea din parc pe care ma asez si acum, din cand in cand, inchid ochii si il simt alaturi.

Barbatul din povestea de atunci, cel pe care tata nu il cunoscuse decat din auzite, i-a luat locul in dreapta mea si apoi numele de sarb mandru, i-a cinstit memoria si i-a protejat fiica. A avut grija de ea, cum nimeni inaintea lui nici macar nu a incercat.

Sotul meu nu seamana deloc cu printul pe cal alb la care visam in copilarie. Are chelie si burta si mainile zdrelite de munca. Mananca slana cu ceapa. Sforaie noaptea ca un tractor. Suspina usor, aproape feminin, cand ma ia in brate. E atat de putin smecher, incat pare nepregatit pentru lumea in care traim, atat  de incredibil de lipsit de rautate, incat toti din jur incearca sa profite. Dar este, incontestabil, un stalp. Unul de care, agatandu-ma, am reusit, usor-usor sa ma aduc din praf si sa ma ridic in picioare. Mi-a redat demnitatea si echilibrul si mi-a aratat care sunt lucrurile care conteaza cu adevarat. M-a invatat daruirea totala, absoluta. Cu el am inceput, pentru prima oara, sa construiesc cu adevarat si crucea din spate nu mi s-a mai parut atat de grea.

Pe asta ai sa-l iubesti! spusese tata. Si cand linistea inseamna dragoste, da, a avut dreptate.

emil-lalici