Compromisul in relatia de cuplu: cum si cat si pana unde?

bataieIeri, la cafeaua de dimineata, in timp ce Mr SF butona telecomanda, ca de obicei, am reusit sa aud de doua ori stirea (care de atunci a facut inconjurul televiziunilor) cu Alexandra Stan batauta de managerul sau. Nefiind, dupa umila-mi parere, un mod prea placut de a incepe ziua si mi-am propus sa uit de asta, dar apoi am intalnit o postare legata de asta si pe unul dintre blogurile pe care ma plimb fidel si acum parca ma mananca degetele pe deasupra tastaturii. Habar nu am daca fata a avut sau nu sau mai are o relatie cu impresarul bataus, dar pe marginea unei stiri de genul asta orice discutie sau gand care se naste deviaza inevitabil catre violenta conjugala  si barbatii agresivi.

Mama mi-a spus intotdeauna ca sunt lucruri pe care le poti accepta de la omul langa care traiesti si lucruri inacceptabile. Si am planuit mare parte din viata mea sa o ascult. Pana aici e clar. Dar unde se trage linia, care este granita care desparte un mic de un mare compromis, pana unde poti suporta si ierta si de unde incepe zona in care spui pas? Poate ca sunt femei care stiu raspunsul asta din prima, eu nu sunt nici macar in clipa asta sigura de el. In teorie sunt de acord:  cand apare violenta fizica, trebuie sa spui pas relatiei atunci cand ea apare, o palma vine rareori singura si tot rareori vine din senin, exista semne care o anunta. Si chiar si atunci cand ti se intampla, ai o secunda sau o vreme in care nu resusesti sa crezi ca ti se intampla tie. Iti revin in minte toate filmele pe care le-ai vazut, toate cazurile de care ai auzit si pe marginea carora comentai savant: a, eu daca as fi in locul ei…si uite ca brusc esti si esti incapabila sa faci ceva, incapabila sa intelegi cum ai ajuns acolo si incapabila sa pricepi cine e barbatul ala care ti s-a strecurat brusc in casa, in pat si a carui lovitura a cazut grea peste tine fara sa faci nimic s-o meriti. Pentru ca nimic nu poate sa o justifice, orice, oricat ai fi facut tu.
Ce incerc sa spun aici? Pornisem de la ideea ca numai in teorie e simplu si ca o palma vine rareori singura, exista de obicei semne care o anunta. Mici rautati mai intai, mici indiferenta, mici jigniri, nu, gresesc, jignirile nu pot fi mici. O jignire e sau nu e. Uneori o accepti. Pui in balanta si cu ea intr-un taler, cu restul, cele bune in alt taler, uneori iesi pe plus.

Am intrebat odata un barbat si nu orice barbat, ci cel mai bun prieten barbat pe care l-am avut vreodata, unul din categoria accea care apare dupa ce ai ratat sexul: Cat compromis poate sa intre intr-o realatie? Pana unde poti sa mergi in a face compromisuri de dragul ca lucrurile sa functioneze? Toti avem lucruri care ne plac si lucruri care nu ne plac la cel de langa  noi si le acceptam fara sa carcotim cand nu par atat de importante. Iar el mi-a raspuns:
In toate relatiile apar si compromisuri, intr-un procent oarecare de ambele parti. cat poti accepta? Pana cand intr-o zi te trezesti ca inchizi gura si apoi te uiti in oglinda si ceea ce vezi acolo nu esti tu. Nu mai esti tu…Fix pana acolo…

Am deviat…putin, Altceva voiam sa intreb. Credeti ca e greu sa pleci de langa un om, un sot, un iubit, un barbat care te-a lovit? E greu sa ii spui: gata, eu mai departe…pas? Si daca da, de ce? Intreb pentru ca nu stiu. Nu stiu de ce, dar mie, cand am fost pusa in situatia respectiva, mi-a luat mai mult de o clipa sa ma hotarasc…

 

 

12 COMENTARII

  1. E greu să dai un răspuns. Nebănuite sunt meandrele minții oamenilor. Eu mă întreb însă altceva. Oare violența asta apare așa, din senin, după un an, doi sau zece? Oare nu erau semne evidente de la început? Sau iubirea (prea) oarbă te face să ignori orice semnal de alarmă?

    • Eu merg, ca si in articol, pe ideea ca sunt semne, pe care nu le vezi sau nu tii cont de ele chiar daca le vezi. Si violenta are preludiul ei.

  2. Da, pentru unele persoane poate fi greu. Pentru că dezvoltă adevărate strategii de apărare a celui ce le pocnește. Și nu-l părăsesc, pentru că ”nici altul nu-i mai bun”. Sau pentru alte mii de motive. Nici măcar atunci când suferă copiii.
    Mie nu mi-ar fi greu. Nu mă întreba de ce. 🙂

    • Da, stategiile de aparare exista in mod cert si sunt mai bune chiar decat cele pe care le-ar putea prezenta insusi "infractorul".Nu stiu unde citisem desre opinia: altul mai bun nu gasesc, altul la fel ca asta nu-mi trebuie. Pana cand iti dai seama ca ORICARE si ORICE e mult mai bun si mai bine

  3. Cum ma arunci tu fara mila in trecutul in care nu mai vreau sa ma intorc nici macar cu un gand! Mie mi-a luat ani…acum nu mai stiu sa-ti spun de ce. Atunci credeam ca stiu si-mi inventam sute de motive ca sa ma justific. Semne, oho, cate au fost si cu cat timp inainte! Ochi si minte sa fi avut sa le fi vazut si inteles!

    • Imi spui exact ce am simtit si eu si ce punea Irealia mai sus: inventam motive sa ne justificam incapacitatea de a rectiona. Pan la un punct. Nu am vrut sa rascolesc rani. caut s mi le vindec de tot pe ale mele, draga mea…

  4. dacă ar fi să judec, dana, prin prisma propriilor mele păreri nu ar fi greu.
    dar pentru cineva care a crescut cu acest şablon, pentru cineva care nu ştie ce înseamnă să aduci tu pâinea pe masă ori mai este condiţionat de copiii din dotare… cam greu, dacă nu imposibil.
    doamna aurora liiceanu spunea că în iubire (iar eu extrapolez puţin şi extind aceasta la relaţiile noastre) repetăm şabloanele cunoscute. cele trăite, văzute în adolescenţă, în tinereţea timpurie. şi mai spun, psihologii ştiu asta foarte bine, dacă vrei să cunoşti un om, roagă-l să-ţi povestească o întâmplare din copilăria lui (până la 9 ani). atunci se creează tiparele noastre.

  5. Cred ca e vorba de dependenta emotionala de care da dovada femeia lovita, in general cele care accepta langa ele un barbat agresor e pentru ca, la un moment dat acesta a vazut in ele ce nimeni nu a mai vazut si le-a validat, fie sustinandu-le, fie incurajandu-le talentul, fie ocrotindu-le, fie pur si simplu intelegandu-le cel mai bine. De asta in momentul cand devine bruta le este greu sa se desparta de el.
    Eu langa cel care m-as bate sau jigni nu as mai putea sa stau nici o secunda in plus.
    P.S. Te-am adaugat in blogroll. 🙂

    • Ceea ce spui tu este corect din toate punctele de vedere in care ma pot gandi. AM numai o intrebare, nu stiu sigur daca retorica: de ce validarea aceea, de care vorbesti si in care eu cred, nu dispare, de ce gestul de a lovi o femeie nu invalideaza intotdeauna dependenta. De ce, adica, nu se des-face facutul?

      PS si eu, si eu, esti in dreapta mea de acum!

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here