Compromisul in relatia de cuplu: cum si cat si pana unde?

bataieIeri, la cafeaua de dimineata, in timp ce Mr SF butona telecomanda, ca de obicei, am reusit sa aud de doua ori stirea (care de atunci a facut inconjurul televiziunilor) cu Alexandra Stan batauta de managerul sau. Nefiind, dupa umila-mi parere, un mod prea placut de a incepe ziua si mi-am propus sa uit de asta, dar apoi am intalnit o postare legata de asta si pe unul dintre blogurile pe care ma plimb fidel si acum parca ma mananca degetele pe deasupra tastaturii. Habar nu am daca fata a avut sau nu sau mai are o relatie cu impresarul bataus, dar pe marginea unei stiri de genul asta orice discutie sau gand care se naste deviaza inevitabil catre violenta conjugala  si barbatii agresivi.

Mama mi-a spus intotdeauna ca sunt lucruri pe care le poti accepta de la omul langa care traiesti si lucruri inacceptabile. Si am planuit mare parte din viata mea sa o ascult. Pana aici e clar. Dar unde se trage linia, care este granita care desparte un mic de un mare compromis, pana unde poti suporta si ierta si de unde incepe zona in care spui pas? Poate ca sunt femei care stiu raspunsul asta din prima, eu nu sunt nici macar in clipa asta sigura de el. In teorie sunt de acord:  cand apare violenta fizica, trebuie sa spui pas relatiei atunci cand ea apare, o palma vine rareori singura si tot rareori vine din senin, exista semne care o anunta. Si chiar si atunci cand ti se intampla, ai o secunda sau o vreme in care nu resusesti sa crezi ca ti se intampla tie. Iti revin in minte toate filmele pe care le-ai vazut, toate cazurile de care ai auzit si pe marginea carora comentai savant: a, eu daca as fi in locul ei…si uite ca brusc esti si esti incapabila sa faci ceva, incapabila sa intelegi cum ai ajuns acolo si incapabila sa pricepi cine e barbatul ala care ti s-a strecurat brusc in casa, in pat si a carui lovitura a cazut grea peste tine fara sa faci nimic s-o meriti. Pentru ca nimic nu poate sa o justifice, orice, oricat ai fi facut tu.
Ce incerc sa spun aici? Pornisem de la ideea ca numai in teorie e simplu si ca o palma vine rareori singura, exista de obicei semne care o anunta. Mici rautati mai intai, mici indiferenta, mici jigniri, nu, gresesc, jignirile nu pot fi mici. O jignire e sau nu e. Uneori o accepti. Pui in balanta si cu ea intr-un taler, cu restul, cele bune in alt taler, uneori iesi pe plus.

Am intrebat odata un barbat si nu orice barbat, ci cel mai bun prieten barbat pe care l-am avut vreodata, unul din categoria accea care apare dupa ce ai ratat sexul: Cat compromis poate sa intre intr-o realatie? Pana unde poti sa mergi in a face compromisuri de dragul ca lucrurile sa functioneze? Toti avem lucruri care ne plac si lucruri care nu ne plac la cel de langa  noi si le acceptam fara sa carcotim cand nu par atat de importante. Iar el mi-a raspuns:
In toate relatiile apar si compromisuri, intr-un procent oarecare de ambele parti. cat poti accepta? Pana cand intr-o zi te trezesti ca inchizi gura si apoi te uiti in oglinda si ceea ce vezi acolo nu esti tu. Nu mai esti tu…Fix pana acolo…

Am deviat…putin, Altceva voiam sa intreb. Credeti ca e greu sa pleci de langa un om, un sot, un iubit, un barbat care te-a lovit? E greu sa ii spui: gata, eu mai departe…pas? Si daca da, de ce? Intreb pentru ca nu stiu. Nu stiu de ce, dar mie, cand am fost pusa in situatia respectiva, mi-a luat mai mult de o clipa sa ma hotarasc…