Am baut ieri o cafea cu o prietena din copilarie (de fapt era o bere, dar parca suna mai intelectual si serios daca implic cofeina si exclud alcoolul). O fata alaturi de care am locuit o jumatate de viata, am visat, am batut mingea, am cazut, am barfit, s-a transformat intr-o femeie subtire de o uluitoare maturitate.
Eram grozav de mandra de echilibrul meu, aprig castigat, pana a-l descoperi, cu ochii mari, pe al ei. Sau poate mirarea mi se iscase pentru ca o lasasem copil si o gaseam femeie si reuseam sa o desprind, in sfarsit, de bondoaca aceea cu ciuf blond in forma de castron, pe care o duceam, de mana, pana la gradinita.Acum…ne-am dat mana peste alte praguri, cele pe care le stiam amandoua prea bine din cucuiele fruntilor si cele doua ore pe care le-am petrecut povestind mi-au umplut inima. Am realizat cat de mult te pot lasa oamenii din jur pe ganduri, cate au de spus in si printre cuvinte si cate lectii iti dau cei la care nu te astepti. Imi dau seama acum ca nu e vorba de ghinion, ci de soarta. Poti fi femeia tutror barbatilor pe care ii intalnesti sau printesa partintilor tai, cand pragul te loveste, caderea e la fel de naucitoare.
Mi-a placut pentru ca am vazut ca un om poate sa cada si sa se ridice si sa isi invete lectiile, chiar daca pretul platit e crancen si o poate face cu capul sus chiar de unul singur. Sau cu un copil care va creste fara un tata care sa si-l doreasca alaturi. Eu am avut nevoie de ajutor cand am ajuns la capatul acela in care lumina zilei de maine nu mai patrunde. Pe mine m-a ridicat o mana si mi-a repetat ca nu s-a terminat pana cand, greu si incapatant, am inteles. Prietena mea nu a avut nevoie de nimeni, pe ea a ridicat-o insasi speranta acelui maine, care in ea nu a murit. Si prin asta este o invingatoare.
