Niciodata nu am sa pot fi convinsa sa nu mai cred in soarta. Iluzia ca putem schimba ceva din ceea ce Sus s-a hotarat pentru fiecare dintre noi provine strict din faptul ca nu avem nici cea mai vaga idee despre planurile acelea pregatite deja. In realitate nu facem nici un pas in afara scrisului, suntem, banala metafora, papusi manevrate de un regizor cu un discutabil simt al umorului. V-ati intrebat, de exemplu, de cate ori ati trecut, intamplator si orb pe langa omul care, ulterior, avea sa va devina unica ratiune de a fi, de cate ori ati fost poate umar la umar pe scara unui autobuz sau la coada la paine, fara sa va vedeti, pentru ca inca nu se intrupase in viata secunda aceea in care ochii vostri sa se aprinda unii din lumina altora?
Cu actualul meu sot am stat de vorba prima oara la o petrecere de Revelion. El singur, fratele unei prietene bune, adus ca sa nu ramana stingher acasa intr-o seara in care nimeni nu ar trebui sa fie singur. Eu, cuplata cu primul meu barbat, indragostita proasta si indurerata pana aproape de lacrimi ca ala lucra in noaptea respectiva si ma lasase fara pereche. Stingheri amandoi, ne-am apropiat firesc, mai intai o tigara la bucatarie, apoi un pahar ciocnit, un zambet jenat de cate ori perechile consacrate se sarutau umed in jur, amandoi magari intre oi, fiecare in felul nostru. Cautam amandoi ce cauta omul de fapt intreaga viata si doar uneori e norocos sa gaseasca: sansa de a simti ca apartine de ceva, ca se armonizeaza cu lucrurile din jurul sau, ca e intreg, nu doar jumatate. Familia, pentru cei care o au, detine rolul asta, de a te simti parte nerupta, bucata cu sens.
Seara s-a scurs in lungi conversatii din ce in ce mai intime, ne adanceam in ele si uitam ca ne fuseseram prezentati numai cu cateva ore inainte. Intr-o camera plina de cupluri, doi oameni singuri se apropie instinctiv. Am facut-o si noi, parea mai simplu asa, sa ne fim familie unul altuia, parca ne integram in peisaj mai usor. Timpul nostru incepuse sa se scrie, ca in frumoasa piesa din colectia de ceasuri inedite Antartidee, dar asta aveam sa aflam cu mult mai tarziu. Mai aveam de irosit ani pe drum, nu ajunseseram inca la intersectia aceea care urma sa conteze.
Iar azi…azi sunt in mijlocul pregatirilor de Craciun. Asa cum imi place sa fac, aproape cu o luna inainte, mai intai liste peste liste, din care incet incet bifez una si inca una, astfel incat sa ajung cu cateva zile inainte de Ajun fara cumparaturi facute pe ultima suta de metri, fara curatenie istovitoare. Detest sarbatorile in care esti atat de obosit de cat ai muncit sa primenesti casa si sa gatesti incat abia te indoi de mijloc, pentru a te tara pana la masa incarcata cu bunatati si parca nu mai ai energie nici sa mesteci.
De cativa ani deja simt ca nu mi-ar ajunge mii de cadouri pentru barbati sa spun omului meu drag cat de aproape imi este de suflet si insasi grija de a alege darul meu pentru el i-a marturisit, inca de la inceput, ceea ce actele au consfintit abia mult mai tarziu: imi este nume, sange, imi este familie. Iar azi, daca ar trebui sa aleg unul pentru el, numai unul, i-as oferi ceva care sa depasesca simplu rol de obiect frumos, elegant. Cum ma invata mereu minunatul iLUX, magazinul nostru de suflet, un cadou trebuie sa spuna o poveste. Ei bine, pentru povestea familei noastre as alege un bar glob pamantesc, care sa ii aminteasca pentru totdeauna barbatului meu ca as merge alaturi de el pana la capatul pamantului si nu mi-ar parea drumul prea lung…. daca mi-ar tine mana strans in mana lui.