Proasta…

Se trezisera amandoi, unul langa altul, in iarba inalta din Gradina, intr-o dimineata calda de iunie. Sau de mai. Sau de august, septembrie…Nu se stie precis pentru ca timpul nu fusese creat inca. S-au recunoscut imediat si s-au chemat usor pe nume. Adam a zambit multumit : i se implinise unica dorinta. Celelalte nici nu intrau la socoteala, atat de rapid fusesera satisfacute, chiar inainte de a se osteni sa le rosteasca. Eva ii lua usor mana si o indemna sa alunece pe trupul ei cu culoare de marmura, iar el se lasa indrumat, apoi sarutat, dezmierdat. Nu era deloc rau sa ai o femeie, mai ales ca era singura din Gradina si ii apartinea doar lui. Daca ar mai fi existat barbati si ar fi avut, ca si el, curajul sa ceara o femeie, tot pe Eva ar fi cerut-o. Adam se gandea la concurenta inainte ca acest cuvant sa existe.

De atunci au trecut sori de-a randul dintr-o parte in alta a cerului. Trupul Evei nu mai avea nici un mister, iar ochii ii scanteiau zadarnic. Lumina lor nu-l mai incalzea ca altadata. Ar fi vrut-o urata : pentru cine mai conta ca avea farmec? Ar fi vrut-o tacuta : se saturase de atatea aceleasi vorbe de dragoste. Ar fi vrut-o rece : ii stia prea bine soaptele infiorate de placere. Ar fi vrut-o…ar fi vrut-o…alta. Nu-i putea reprosa nimic ; n-avea ce. Era devotata, calda, iubitoare si lua totul in serios. Iar Adam se plictisea ingrozitor.

Intr-o zi insa, o minune s-a produs, a doua dupa crearea Femeii. Dupa atata asteptare, satul de monotonia fericirii perfecte, nevrozat de zambetul mereu acelasi al femeii care-l iubea, Adam a putut rasufla usurat: Eva a muscat din mar. I-a dat apoi si lui. Ah, simtea inca pe buze dulceata pacatului…

De atunci a fost fericit. A inceput sa o iubeasca cu adevarat, asa cum stia el, Barbatul, sa iubeasca: a iubit-o cand a vazut-o plangand, pe drum, dupa ce au fost alungati; a iubit-o cand a simtit-o tremurand de frig si oboseala, in biata lor coliba, la sfarsitul unei zile de munca aspra; a iubit-o auzind-o cum urla de durere nascandu-i fiii. Acum abia il mai mangaia, abia il mai dezmierda. Nu mai avea timp si putere. Doar zambetul cald ii mai ramasese si lumina din ochi, dar seara, cand trupurile lor se uneau, intunericul reusea sa ii ascunda fata. Si Adam era fericit.

  Intr-o zi, pe cand se intorcea de aiurea, a auzit-o vorbind cu cineva langa coliba:

 

«…sa-ti multumesc. In Gradina, eram fericita. Nu munceam, nu-mi era frig sau foame, n-am plans niciodata, dar, cu toate astea stiam, simteam ca Adam se plictiseste. In zadar incercam sa il mangai, sa ii arat in fiecare zi dragostea mea. Acum muncesc din greu. Seara, cand ma spal, vad ce slabit mi-e trupul si ma tem ca n-o sa-I mai plac. Dar el vine vesel, ma saruta si ma numeste « nevasta ». Nu stiu ce inseamna cuvantul asta, dar vad ca ii place sa mi-l spuna, asa ca imi place si mie. E fericit cum nu l-am vazut nicicand inainte. Pentru asta trebuie sa iti multumesc tie.»

Ascultand-o, Adam se uita in iarba. Eva vorbea cu un sarpe. Pufni in ras cu dispret si se departa ridicand nepasator din umeri:

« Si eu care am crezut tot timpul ca ideea a fost a ei…Proasta…! »