Problema nu e ca suferim, ci ca avem impresia ca va dura o vesnicie. Si nu avem la dispozitie o vesnicie decat atunci cand nu mai conteaza. Daca am sti exact cat dureaza, am fi mult mai curajosi in a trece prin suferinta. Dar nu stim! Si cand ne spun altii nu credem.Pierdem dintr-o neinspirata inertie prea mult timp si energie plangand lucrurile pe care nu le avem, in loc sa folosim acelasi resurse pentru a analiza daca chestiile alea ne lipsesc intr-adevar, daca de ele avem nevoie ca sa ne simtitm impliniti. Sa nu vezi padurea din cauza copacilor, cam asa s-ar traduce obiceiurile proaste cu care ne pierdem de multe ori sansa la fericire. Stim ca avem ceva si apoi ceva-ul n-a mai fost si suferim din cauza ideii in sine de lipsa, de disparitie, nu pentru ca efectul acesteia ne deranjeaza cu adevarat. Si da, ape masura ce castigam lucruri mari, ne invatam cu ele si le uitam pe cele mici. Dar de tot le uitam!
Am plans dupa multe. Barbati, bani, job-uri, ocazii. Cu fiecare din astea eram eu, dar cand au disparut, am ramas destul eu in mine cat sa ma mai recunosc in oglinda. Ok, poate dupa cateva saptamani de adaptare, dupaq ce mi s-au limpezit ochii. Dar stiti ceva? Trece!
Dureroasa nu e ruperea totala, ci momentele acelea dinainte de desprindere, in care anticipezi finalul si totusi in fiecare secunda mai mult, te agati, ca inca mai ai de ce sa te agati…
Nimic nu dureaza o vesnicie…in afara de vesnicia insasi. Si poate nici ea.
