La toate rascrucile vietii sentimentale, nu stiu cum, dar eu de fiecare data am luat-o in directia gresita. Si mai nasol de atat este faptul ca vedeam drumul drept cum se intindea in fata, iar picioarele ar fi dat sa-l apuce, dar inima mea parca era setata, napraznica, pe error mode, nu si nu, ca nu pe acolo vrea ea, ci pe dincolo. Nu stiu de ce i se parea mai dulce drumul ala ocolit si intunecos, dar nu puteam, Doamne-Fereste, sa o opresc, ca imi aduna toata rasuflarea si se dadea de ceasul mortii de n-ati vazut, ziceai ca vine sfarsitul lumii. O secunda daca o scapam din fraie (si cine, in viata asta, nu o scapa?) se ducea in nestire pe coclaurile cele mai nemernice, iar eu ma taram in urma ei din ce in ce mai ostenita, pana cand, ca o caruta prea purtata prin hartoape, m-am hodorogit de tot la suflet.
E o metafora, normal, dar nu una care sa ma scuze, ca treaba asta cu iertatul vine cu intelepciunea varstei si tarziu, ci una anume pusa aici ca sa intelegeti ca eu stiu bine si nu ma ascund sa recunosc ce si cum ma fac vinovata fata de femeia care ma pregateam sa fiu la varsta marilor sperante. Si cand ziceam eu ca numai in metafore din astea o sa ma resemnez, vine omul asta, asta care acum doarme greu pe canapea, langa masa mea de scris, vine omul asta si ranjeste cu toti dintii la mine. Si imi intinde mana. Eu o iau, desi nu increzatoare, ca se uscasera semintele increderii in mine, dar numai asa, ca il incurajasem si acum aproape imi parea rau, o iau, deci, ca din greseala, mai mult sa ii dovedesc eu lui ca romantismul e desuet si amorul ii nimereste numa’ pe aia imberbi.
Au trecut mai mult de patru ani de atunci. O nimica toata, daca stai sa ii numeri pe calendar. Si ii numar din cand in cand, ca imi place. Ieri dupa-amiza, am iesit la plimbare. Cald era, dar tot ne-am ratacit putin pe strazile cartierului, de dragul de a pasi alaturi, cum de o buna bucata de vreme facem, de cand bani de distractii mai multe nu avem si am uitat sa ii mai si dorim. Ne plimbam, cum spun, si la un moment dat ne pomenim comentand, ca batranii, despre niste copaci care umbreau balcoanele unui bloc din cartier.
Ce bine o sa fie cand si copacii din fata geamului nostru o sa fie la fel de mari ca si asta si o sa ne arunce si nou o gura de umbra si de racoare in casa, imi spune omul meu. Ma uit la copaci, ma uit la el, imi amintesc de puietii din fata ferestrei din dormitor, plantati abia cu vreo doi ani in urma de primarie…si incerc sa imi dau seama cam cat timp va mai trebui sa treaca pana ce treaba asta de a zis-o el se va intampla.
Atunci a fost. Atunci m-a atins un pardalnic de gand, a venit nu stiu de unde si a falfait din aripi pe langa tampla mea, exact ca atunci cand imi vine o idee buna de articol. Luminata ca de o muza, parca brusc am deschis ochii. Afara era soare, exact acelasi soare de vara pe care il ignorasem in secunda din urma, dar in cea care a urmat am vazut in alte culori blocurile din jur si strada si masinile parcate si pisicile de pe langa gardurile verzi….si pe el. Si am inteles ca, daca Dumnezeu o sa ne tina sanatosi, o sa ne plimbam catinel, tot asa, de mana, si la vremea cand copacii din fata blocului nostru vor fi inalti, atat de inalti cat sa ne umbreasca apartamentul, chiar daca pana atunci mai sunt o gramada de ani. Am realizat ca impreuna vom manca un munte de sare si ne vom plati creditele al carui final acum pare atat de indepartat, impreuna vom albi de tot, ne vom sarbatori pensionarea, vom merge la doctori dupa punga de medicamente lunare, ne vom plange de tensiune, articulatii si nesomn. Vom fi de mana si cand vom vota urmatorul presedinte, cand, obositi sa asteptam un prunc, ne vom lua o pisica si cand vom pune flori pe mormintele parintilor nostri, adunati toti sa ne priveasca dintr-o lume (sper!) mai buna.
Nu stiu cum naiba se face ca la toate rascrucile vietii sentimentale, eu mereu am luat-o gresit. Iar cand am apucat-o corect, am facut-o…aproape din greseala.
