Destula lume din online mi-a spus ca sunt curajoasa, dar ultima oara a fost azi Vienela si chiar m-a starnit, pentru ca asta se intampla cuiva care are o samanta de egocentrism in sine: cum il lauzi un pic, cum simte nevoia sa dezvolte subiectul.
Curajoasa in scris, in a marturisi si expune astfel public, cum ar veni, lucruri pe care majoritatea aleg sa le treaca sub tacere. Tin sa precizez ca e vorba de in scris pentru ca in alte zone ale curajului mi-e amestecul din cele mai bizare. Ca sa intelegeti, o sa va spun numai ca nu as ezita nici o clipa sa fac bungee jumping si senzatiile pe care le am in roller coaster rivalizeaza indeaproape cu orgasmul daca ma intrebati, dar cand vad un gandac de bucatarie urlu dupa barbatu-meu cu asemenea decibeli la claxon incat bebelusul de ţâţă al vecinei mele se trezeste brusc si dintr-o data din visele lui ingeresti si simte nevoia de a ma acompania.
Nu m-am gandit de prea multe ori, marturisesc, daca acest curaj de a spune lucrurilor pe nume ( in plus si pe blog si sub nume real) este o calitate sau un defect, de fapt, de cele mai multe ori nici nu il consider curaj, e modul meu de refuza sa imi pun anumite probleme, in cazul de fata problema: ce ar gandi ceilalti care ma cunosc si eventual cei despre care scriu si se recunosc acolo? Uneori poate fi putin riscant, dar…nu mai riscant decat bungee jumpingul, pentru ca da, asta e pe alocuri senzatia: ca te arunci in gol (sau te arunci gol, daca va place mai mult) in fata lumii si gusti adrenalina de a nu te ascunde.
Nu mi-am pus problema ce ar spune colegul care mi-a inspirat articolul
Ceata (si care habar nu am daca ma citeste sau nu) decat o singura clipa, aceea in care l-am revazut dupa publicarea articolului. In urmatoarea zambeam si inauntru si afara.
Nu am avut decat o clipa o strangere de inima atunci cand unul dintre eroii povestilor despre aventurile mele pe
site-uri de matrimoniale mi-a comentat la articolul in care se regasise, numai Dumnezeu stie cum:
dupa niste ani in care mi-am pus niste intrebari vis-a-vis de reactia unui om din trecutul meu,pe care intamplator il cunosti foarte bine :), a venit postarea asta care mi-a lamurit aspectele care pana acum s-au incapatanat sa-mi ramana niste enigme. Si chiar daca ai recunoscut ca la un moment dat ai fost rea, eu tot vreau sa-ti multumesc pentru postare, pentru sinceritate, pentru curaj si pentru memorie. Nu am fost niciodata genul de femeie care sa bata din gene si sa obtina rezultate astfel, nu am fost niciodata schimbatoare, ascunsa in masura in care asta iti da farmec in ochii unui barbat, genul de femeie care se dezvaluie treptat si cu grija, niciodata de tot si, oricum, nu o face decat in fata celui care dovedeste ca merita dezgolirea sufletului ei. M-am dezbracat brutal de orice ascunzisuri sufletesti de la inceput, am stat goala in fata iubirii mele, a credintei mele si am afisat-o cu nedisimulata mandrie, am crezut mereu in oamenii care se dau complet si definitiv, pentru ca eram unul dintre ei. Mereu am plans cand mi-a venit sa plang, am ras cand radeam in mine…am vorbit cand aveam ceva de spus, am consumat complet fiecare clipa, nu am lasat-o sa se iroseasca si am fost eu, mereu completa, si in da si in nu, si asta am facut-o brusc, fara sa las celuilalt macar sansa de a se obisnui, de a ma cuprinde cu mintea treptat.
