Inainte sa il cunosc pe Florin si sa ne mutam impreuna, nu stiam, nu experimentasem niciodata varinta de a fi eu cea iubita. Se spune ca intr-o relatie intotdeauna este unul care ofera mai mult si altul care accepta, se lasa inconjurat de afectiune, asa cum fiecare trunchi de copac isi poarta falnic, patura sa de muschi.
Nu e perfect, chiar dimpotriva. M-ar speria amarnic sa fie perfect, in schimb, asa, ma linisteste faptul ca are fix defectele cu care pot trai…chiar daca nu am aflat asta decat cand am fost pusa fata in fata cu ele.
Ma las iubita. Il lasa sa imi faca cizmele cu crema, sa stranga patul dupa mine, sa ma intrebe de o mie de ori daca am mancat la servici sau sa imi spele cana in timp ce asteapta sa ii fiarba cafeaua. Il rog sa ma trezeasca dimineata la 6, stiut fiind ca oricum, cand va veni timpul, o sa ma alint, copilareste, sa ma mai lase sa dorm 5 minute. Dar fereasca sfantul sa ma trezeasca la 6.05! Il trimit sa ia o bere seara la 11 si se imbraca, militareste, la foc automat, laudandu-se ca se antreneaza pentru cand va fi tatic. Isi face din zambetul meu de-o clipa, bucurie de-o zi intreaga. Exact atat e de bun.
Ma las iubita. Il caut cu ochii si ii port grija cu drag si cu o recunostinta atat de adanca, incat, in albia ei, rauri de afectiune isi duc apele calm si sigur.
Nu inseamna ca nu daruiesc la randul meu. O fac, ba mai mult, ii dau tot ce pot, ce mai am si a ramas cald, nealterat in mine. Iubitul meu se adapa la izvorul rezervelor de afectiune pe care esecurile anterioare l-au lasat, printr-un miracol dumnezeiesc aproape, nesecatuit si nu are motiv sa se planga niciodata de sete.
Intre noi nu exista fantome. Traim alaturi, mana-n mana, cu tot cu fostii mei aproape soti sau vechile lui iubite, ni-i stim reciproc dupa povesti, obiceiuri si nume pe care le rostim fara teama. Nu ne gelozim, ne-am luat la pachet: un om cu un trecut, cu dureri de spate si articulatii sensibile, cu vise, cu esecuri si cu speranta de mai bine care, ce bucurie, s-a nimerit sa-si indrepte sageata fix in aceeasi directie pentru amandoi. Iar daca viata-i o balanta, atunci a mea isi etaleaza mandra talerele, nemiscate, egale, triumfatoare. O privesc cu neascunsa mirare si ma intreb, a mia oara, cum se poate sa existe fericire si in adancul linistit al oceanului casnic, nu doar in framantarea de tsunami in care imi traiam iubirile.
Nu sunt sigura daca in trecut am fost de vina eu ca am ravnit prea mult, sau ceilalti, ca n-am stiut sa ne iubim complet ei pe mine, eu pe ei. Dar stiu sigur ca toate tristetile de pana acum, petrecandu-ma, m-au pregatit pentru el, cu voia lui Dumnezeu si ultimul dintre toti, el, prea bunul chezas al linistii mele.
