muza1Imi amintesc ca pe vremea cand eram profa’ de romana, predam, printre altele, poezia Testament, a lui Arghezi si dezbateam pe marginea ei cu liceenii mei. In centrul discutiei era povestea aia, poate va mai amintiti, cu “slova de foc si slova faurita”, adica doua conceptii diferite privind modul de producere a artei, venind una de la Aristotel si una de la Platon. in timp ce Aristotel credea in arta facuta cu transpiratie, Platon mergea pe influenta divina, pe muza. Stati, nu fugiti, ca asta e numai introducerea, nu va tin o lectie de literatura.

Unde voiam sa ajung? Pai la muza voiam sa ajung, pentru ca pe mine asta ma viziteaza. A facut-o chiar aseara. Nu e gluma. In materie de scris pe mai multe bloguri, am avut perioade mai bune sau mai rele, am fost productiva sau am scos cuvintele cu clestele. Uneori scriu unul-doua articole bune intr-o zi, alteori trec saptamani si simt ca nu pot sa astern doua vorbe, iar cele care imi ies sunt seci si chinuite. Ei bine, din cand in cand, fara nici o avertizare inainte, in clipele cele mai neobisnuite (cum ar fi in metrou pe la Piata Unirii) mi se intampla sa vina muza. Si aduce cu ea idei. M-am obisnuit cu vizitele aste: scot pixul si carnetelul din geanta sa notez. Frazele imi curg in minte de parca as avea un radio in buzunar si le-as auzi in casti. Aud vocea mea in cap care le dicteaza, nu mai trebuie sa schimb nici macar o virgula, atat de coerent curg. Cred ca lumea ma crede nebuna, cand ma vede brusc tresarind si apucandu-ma de cotrobait in geanta si apoi scriind cu infrugurare, sa nu pierd sirul dictarii.

Pe la mijlocul articolului deja ajung in statie de obicei, asa ca ma opresc sa cobor. Si ma linistesc. Vocea din cap tace, dar, in ciuda faptului ca nu o mai aud, stiu exact cum voi termina articolul. Numai ca imediat, simt un fel de scurt circuit. Unul care face legaturi. imi mai vine in minte idei de articole. Adica nu doar titlul, ci structura clara, ideea care trebuie urmarire, fraze cheie, de astea. Si ma asez atunci pe una din bancutele de pe peron sa le pun si pe ele pe hartie, dupa care ma indrept grabita spre casa, unde ma asez la calcultor si scriu, scriu…Trec orele nici nu stiu cand. Eu scriu articole pentru maine, pentru poimaine, imi termin toate restantele, o iau inaintea programarilor pe care le am. Vine sotul de la serviciu, ii deschid usa cand suna si in sinea mea simt ca ma deranjeaza orice inrerupere. Il ador si nu vreau sa fiu rea, dar momentul ala, starea care ma copleseste, momentul atat de fecund, de plin de emotie, de infrigurare… e la meu si stiu ca nu il voi mai gasi a doua zi. Nici a treia, nici a patra, nici pentru multa vreme, deci trebuie sa profit de el. Si il pun pe seama unei muze care ma viziteaza, ca prea merge totul uns, prea e putenica senzatia de dicatare cursiva din capul meu.

Ziceti voi, nu e ciudat? Voua vi se intampla de-astea? Mi-ar placea sa cred ca am momente in care sunt putin geniala, dar daca de fapt, ma ticnesc?

6 COMENTARII

  1. Ooo daaa! Mi s-a făcut pielea de găină când am citit 😀 Mi se întâmplă uneori exact la fel. Numai că eu scot telefonul și scriu pe nerăsuflate un sms pe care mi-l trimit apoi :)))
    Această muză pare să fie mai vie decât ne imaginăm și mai mult de atât, este magică!
    Elizabeth Gilbert (autoarea “Eat, Pray, Love”) are un discurs foarte intereresant, numit “Your Creative Elusive Genius”. Recomand vizionarea/ audiția 🙂 Mai jos un fragment din noua ei carte: “Big Magic” despre care vorbește și în discurs. (nu îi fac reclamă :)))) sper să nu pară așa, dar o admir enorm de mult pe Elizabeth Gilbert și mă inspiră. Are o gândire aparte care luminează minți și suflete 🙂 și de asta o recomand).
    Fragmentul (vorbește despre o poetă):
    “When she was growing up in rural Virginia she would be out working in the fields and she said she would feel and hear a poem coming at her from over the landscape and she said it was like a thunderous train of air and it would come barrelling down at her over the landscape. And she said that when she felt it coming – because it would shake the earth under her feet – she knew that she had only one thing to do at that point and that was to, in her words, ‘run like hell’ and she would run like hell to the house, being chased by this poem. And the whole deal was that she had to get to a piece of paper and pencil fast enough so when it thundered through her she could collect it and grab it on the page. “

    • Cand am scris articolul asta m-am gandit ca lumea poate ca o sa creada ca sunt sarita de pe fix, dar uite, feed-backul tau imi arata ca nu este asa, ca muza asta (sau ce o fi- clar ceva magic!!) viziteaza si pe altii cam in acelasi fel. Multumesc pentru citatul din E. Gilbert, nici ca se putea mai potrivit. Esti un om minunat, nu trebuie sa te temi sa faci reclama lucrurilor in care crezi, iar acesta autoare se pare ca a ajuns la inima si sufletul tau, asa ca e mai mult decat in regula, ba chiar de dorit sa spui si altora, lucrurile bune trebuie popularizate cat mai mult, poate reusim sa acoperim in felul asta pe cele negative, care prea ne impresoara. Eu am citit numai Eat. Pray. Love. si am fost innebunita dupa partea cu Eat. Mi-am promis atunci sa ajung in sudul Italiei, sa caut pizzeria aceea de care vorbea E. Gilbert cu atat patima.

LASA UN MESAJ

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord