Imi amintesc ca pe vremea cand eram profa’ de romana, predam, printre altele, poezia Testament, a lui Arghezi si dezbateam pe marginea ei cu liceenii mei. In centrul discutiei era povestea aia, poate va mai amintiti, cu “slova de foc si slova faurita”, adica doua conceptii diferite privind modul de producere a artei, venind una de la Aristotel si una de la Platon. in timp ce Aristotel credea in arta facuta cu transpiratie, Platon mergea pe influenta divina, pe muza. Stati, nu fugiti, ca asta e numai introducerea, nu va tin o lectie de literatura.
Unde voiam sa ajung? Pai la muza voiam sa ajung, pentru ca pe mine asta ma viziteaza. A facut-o chiar aseara. Nu e gluma. In materie de scris pe mai multe bloguri, am avut perioade mai bune sau mai rele, am fost productiva sau am scos cuvintele cu clestele. Uneori scriu unul-doua articole bune intr-o zi, alteori trec saptamani si simt ca nu pot sa astern doua vorbe, iar cele care imi ies sunt seci si chinuite. Ei bine, din cand in cand, fara nici o avertizare inainte, in clipele cele mai neobisnuite (cum ar fi in metrou pe la Piata Unirii) mi se intampla sa vina muza. Si aduce cu ea idei. M-am obisnuit cu vizitele aste: scot pixul si carnetelul din geanta sa notez. Frazele imi curg in minte de parca as avea un radio in buzunar si le-as auzi in casti. Aud vocea mea in cap care le dicteaza, nu mai trebuie sa schimb nici macar o virgula, atat de coerent curg. Cred ca lumea ma crede nebuna, cand ma vede brusc tresarind si apucandu-ma de cotrobait in geanta si apoi scriind cu infrugurare, sa nu pierd sirul dictarii.
Pe la mijlocul articolului deja ajung in statie de obicei, asa ca ma opresc sa cobor. Si ma linistesc. Vocea din cap tace, dar, in ciuda faptului ca nu o mai aud, stiu exact cum voi termina articolul. Numai ca imediat, simt un fel de scurt circuit. Unul care face legaturi. imi mai vine in minte idei de articole. Adica nu doar titlul, ci structura clara, ideea care trebuie urmarire, fraze cheie, de astea. Si ma asez atunci pe una din bancutele de pe peron sa le pun si pe ele pe hartie, dupa care ma indrept grabita spre casa, unde ma asez la calcultor si scriu, scriu…Trec orele nici nu stiu cand. Eu scriu articole pentru maine, pentru poimaine, imi termin toate restantele, o iau inaintea programarilor pe care le am. Vine sotul de la serviciu, ii deschid usa cand suna si in sinea mea simt ca ma deranjeaza orice inrerupere. Il ador si nu vreau sa fiu rea, dar momentul ala, starea care ma copleseste, momentul atat de fecund, de plin de emotie, de infrigurare… e la meu si stiu ca nu il voi mai gasi a doua zi. Nici a treia, nici a patra, nici pentru multa vreme, deci trebuie sa profit de el. Si il pun pe seama unei muze care ma viziteaza, ca prea merge totul uns, prea e putenica senzatia de dicatare cursiva din capul meu.
Ziceti voi, nu e ciudat? Voua vi se intampla de-astea? Mi-ar placea sa cred ca am momente in care sunt putin geniala, dar daca de fapt, ma ticnesc?
