The price to pay

Stiti filmul ala cu pacientul care se trezeste dupa multi ani de coma profunda si constata ca in jurul lui totul s-a schimbat, ca a imbatranit fara sa fi stiut sau trait si ca in jur nimic nu mai seamana cu ce stia? Si e ingrozit pentru ca mintea lui a ramas in urma cu (sa zicem) zece ani, in timp ce toate celalte au mers inainte? Ca are ridurile unui om matur, dar nu si experienta care ar fi trebuit sa vina la pachet cu ele?

Ei bine eu zic ca mai rau de atat e doar sa te trezesti din coma profunda si sa iti dai seama ca in timp ce tu erai imobilizata acolo, incapabila sa te misti, sa vorbesti, sa simti, sa reactionezi, cineva care nu stii sa fi fost tu a trait in locul tau, a facut lucruri si lucrurile alea au consecinte. Consecinte pe care tocmai le privesti in ochi.

Partea care ar putea parea frumoasa in poveste ar fi ca teoretic dupa trezire ai sansa sa redescoperi ce iti place, practic insa, sa spui ca ai uitat cine esti si te cauti, e o afirmatie de un penibil aproape infricosator, oricat ai argumenta ca o faci constient si analitic si critic, mai ales cand coma aia de mai sus e doar o metafora. Nu stiu daca au dus-o in stadiul asta asa zisele workshopuri de dezvoltare personala de pe toate drumurile, prastiile de carti despre cum sa te impaci cu tine in 5 pasi simpli, psihoterapeutii aparuti peste noapte, ceruti de altfel nebuneste de piata, ca suna cool sa te lauzi ca faci terapie sau cei care efectiv simt nevoia sa te agreseze cu teoriile lor despre echilibrul universului, sa ti le arate cu forta. Forme fara fond, ar spune Maiorescu. Fix cand mi-a venit gandul asta in minte, inainte sa ajung sa insir literele pe hartie, mi-au dat lacrimile de drag si duiosie si m-a izbit in tample un dor nebun de fata care eram pe vremea cand citeam despre lucrurile alea si contau.

Oricate discursuri as tine despre cum ma ridic eu si cat de puternica sunt sa imi iau viata in maini dupa ce o treime din ea am irosit-o, realitatea din spate pe care trebuie sa o accept este ca in procesul asta nu m-am ranit numai pe mine, au fost si victime colaterale si intamplator sunt oameni buni.

Te-ai gandit ca in tot timpul asta si tu i-ai distrus lui viata, doar ca sa te simti in siguranta? m-a intrebat despre sotul meu azi un tip a carui unica scuza pentru ca se baga in viata mea si pentru care inca il las sa o faca este ca ma iubeste in felul lui, ma rog, dark and twisty, asa cum poate el iubi. Nu a trebuit sa ma gandesc, stiu ca am facut asta…i-am spus tare si am adaugat in gand: si mai stiu ca aveam de ales intre viata lui si a mea, asa ca m-am ales pe mine, calculand ca numarul de persoane ranite din ecuatie e egal, asadar merit macar circumstante atenuante. Candva radeam ca nu imi pasa de moralitate, dar era o forma de aparare si sub ea frustrarea mustea, ca tocmai moralitatea a fost cea care m-a tinut legata. Moralitate in sensul  de a incerca nu doar sa nu faci rau, ci si  sa sporesti bunastarea celor din jur, am citit asta undeva si are sens: sa nu imi ranesc parintii, sa nu ranesc oamenii aia buni de care vorbeam, sa fiu in randul lumii, sa ne salute vecinii, sa conversam despre preturile din piata si toata lumea sa doarma linistita si impacata, ma rog fara mine, dar in rest toata lumea. Nu am ranit pe toata lumea, dar cei pe care i-am ranit nu meritau asta. This is my price to pay. Dupa cum se vede inca nu m-am vindecat de discursuri, inca tin pledoarii, inca simt nevoia sa ma apar.

Si apoi tipul ala de adineaori m-a luat in brate si am realizat ca au trecut ani de cand nu am mai fost tinuta in brate de cineva cu care imbratisarea sa conteze, de asta am inventat categoria Don’t touch, ca sa ii bag acolo pe cei care ameninta, nu era cazul de fata si atunci am inceput sa plang in hohote, ca la comanda. Sa fiu absolut sincera, cred ca plangeam de incordare, de prea mult, de dorul unei imbratisari…deci, basically, imi plangeam de mila. Sau aveam niste venin nevarsat si intamplarile recente il provocasera spre iesire, cam ca la un deepthroat ratat. Comparatia nu e intamplatoare, ca tipul a incuiat usa, ca sa nu intre cineva peste noi si eu am zambit amar printre lacrimi, ca tare as fi vrut sa pot sa tresar din nou. Am simtit o chestie ciudata: am simtit logic o nevoie emotionala, naiba stie cum vine asta: a fost o nevoie ca de drog ca gestul ala de usa incuiata sa produca adrenalina, sa ma inunde pana cand ma anesteziaza si sa duca la un motiv serios de a ramane in spatele unei usi incuiate, fara dubii ar fi fost apreciat de partea cealalta si de a mea ar fi eliminat tensiunea, deci efectul. Nu si cauza.

Doar ca…ce sa vezi, cautam senzatia si ea nu venea, eram un fel de Luceafar feminin ratat, nemuritor si rece, apoi mi-am amintit ca a trecut ceva vreme deja de cand drogurile astea nu mai functioneaza la mine, doar ca reflexul de a ma duce intr-acolo pentru anestezie nu a disparut inca de tot. Exact ca atunci cand te muti intr-o casa noua, dar venind de la job, adancit in ganduri, o iei din greseala de cateva ori la inceput tot catre adresa veche, pana se fixeaza noul reflex. Asa ca m-am indreptat spre usa, zambind intr-un fel in care zambetul ma imbraca, desi eu eram goala si asta a fost cam toata finalizarea momentului.

Hai sa va mai povestesc ceva. Cand eram copil, nu puteam suferi teatrul de papusi si multa vreme nu am inteles de ce. Cand am mai crescut putin mi-am dat seama ca nu reuseam sa intru in poveste daca puteam sa imi dau seama care este resortul care misca personajele, in cazul respectiv sforile pe care artistii, de altfel iscusiti, miscau manechinele de carpa in incercarea de a crea fictiunea. Cumva, ca sa se pastreze farmecul, pentru mine trebuia ca resorturile  sa ramana ascunse.

Ei bine, in viata de cele mai multe ori e fix invers. Toti cautam, mai devreme sau mai tarziu sa vedem cine sau ce misca sforile. Si cand spun cine nu ma gandesc la forta aia supranatural estimata, desi recunosc ca o perioada creierul meu m-a pacalit ca ar putea fi ceva acolo care actioneaza in numele nostru, care ne da taskuri si ne supune la teste, pentru ca era efectiv prea lovit ca sa imi comunice adevarul despre ce patisem. Cred cu tarie ca cine-le sau ce-ul ala suntem noi insine: papusile si in acelasi timp si artistii care le misca, materie cenusie insuficient valorificata, neuroni si sinapse care uneori mor prea putin folosite, noi cei de ieri si cei de azi, diferiti un pic, schimbati de fiecare secunda din viata care ni se leaga intr-un fel aparte de fiecare dintre toate celalte secunde, un paienjenis de carari, unele mai batatorite, altele mai putin, care se modifica cu fiecare tic-tac de ceasornic.

Sunt intr-o perioada in care tot ce fac este sa imi descopar harta cararilor. Fac analize, dar nu mai sunt analizele alea anxioase, nesfarsite, aparute din nevoia de securitate si validare. Nu mai analizez  ce spun sau ce fac altii, ci imi descompun propriile trairi in bucati. Ce anume ma face sa ma simt intr-un fel sau altul, ce imi declanseaza mie hohotul de ras, revolta, duiosia, lacrimile, reflexul de a disparea sau dimpotriva cel de lupta sau fugi, ce conduce la nevoia nemiloasa de a lovi pe ala din fata mea cand ma simt lovita, ce a dus la intrarea si iesirea mea din freeze si de ce a durat atat de ingrozitor de mult. Incerc sa descompun emotiile in bucati logice si concrete si o fac pentru ca in viitor sa le pot experimenta fara a le permite sa ma copleseasca si pentru a intelege straina care mi-a trait mie viata aproape 15 ani. Pentru a putea trai macar de acum constient daca pana acum nu am fost in stare.

Sa le judeci pe toate cu mintea limpede, nu ametita de adrenalina si asta in timp ce o iei pe drumul ala lung, sa nu mai folosesti shortcuts, care majoritatea nu duc catre aplicatia sursa, ci catre un vesnic error 404 page not found… …e si recompensa si un pret in sine de platit.