Stiti filmul ala cu pacientul care se trezeste dupa multi ani de coma profunda si constata ca in jurul lui totul s-a schimbat, ca a imbatranit fara sa fi stiut sau trait si ca in jur nimic nu mai seamana cu ce stia? Si e ingrozit pentru ca mintea lui a ramas in urma cu (sa zicem) zece ani, in timp ce toatele celalte au mers inainte? Ca are ridurile unui om matur, dar nu si experienta care ar fi trebuit sa vina la pachet cu ele?
Ei bine eu zic ca mai rau de atat e doar sa te trezesti din coma profunda si sa iti dai seama ca in timp ce tu erai imobilizata acolo, incapabila sa te misti, sa vorbesti, sa simti, sa reactionezi, cineva care nu stii sa fi fost tu a trait in locul tau, a facut lucruri si lucrurile alea au consecinte. Pe care tocmai le privesti in ochi.
Partea care ar putea parea frumoasa in poveste ar fi ca teoretic dupa trezire ai sansa sa redescoperi ce iti place, practic insa, sa spui ca ai uitat cine esti si te cauti, e o afirmatie de un penibil aproape infricosator, oricat ai argumenta ca o faci constient si analitic si critic. Nu stiu daca au dus-o in stadiul asta asa zisele workshopuri de dezvoltare personala, prastiile de carti despre cum sa te impaci cu tine in 5 pasi simpli, psihoterapeutii aparuti peste noapte ceruti nebuneste de piata, ca asa e modern, sa faci terapie sau cei care isi pun descriere pe Tinder: Divortat, dupa ce am fost casatorit 20 de ani cu o evitanta. Forme fara fond, ar spune Maiorescu. Fix cand mi-a venit gandul asta in minte, inainte sa ajung sa insir literele pe hartie, mi-au dat lacrimile de drag si duiosie si m-a izbit in tample un dor nebun de fata care eram pe vremea cand citeam despre lucrurile astea si contau.
Oricate discursuri as tine despre cum ma ridic eu si cat de puternica sunt sa imi iau viata in maini dupa ce o treime din ea am irosit-o, realitatea din spate pe care trebuie sa o accept este ca in procesul asta nu m-am ranit numai pe mine, am si victime colaterale si intamplator, sunt oameni buni.
Te-ai gandit ca in tot timpul asta si tu i-ai distrus lui viata, doar ca sa te simti in siguranta? m-a intrebat azi un tip a carui unica scuza ca se baga in viata mea este ca ma iubeste, ma rog, dark and twisty, asa cum poate el iubi. Nu a trebuit sa ma gandesc, stiu ca am facut asta…i-am spus tare si am adaugat in gand: si mai stiu ca aveam de ales intre viata lui si a mea, asa ca m-am ales pe mine, calculand ca numarul de persoane ranite din ecuatie e egal, asadar merit macar circumstante atenuante. Radeam ca nu imi pasa de moralitate, dar era tot o masca, una plina de frustrare, ca moralitatea m-a tinut legata. This is my price to pay.
Vedeti, inca nu m-am vindecat de discursuri, inca tin pledoarii, inca simt nevoia sa ma apar.
Si apoi el m-a luat in brate si am realizat ca au trecut ani de cand nu am mai fost tinuta in brate de cineva cu care imbratisarea, doar ea, sa conteze, de asta am inventat categoria Don’t touch, ca sa ii bag acolo pe cei care ameninta, nu era cazul de fata si atunci am inceput sa plang. Sa fiu absolut sincera, cred ca imi plangeam de mila. Sau aveam niste venin nevarsat si intamplarile recente il provocasera spre iesire, cam ca la un deepthroat ratat. Comparatia nu e intamplatoare, ca tipul a incuiat usa, ca sa nu intre cineva peste noi si eu am zambit amar ca tare as fi vrut sa pot sa tresar, am simtit o nevoie ca de drog ca gestul ala de usa incuiata sa produca adrenalina, sa ma inunde pana cand ma anesteziaza si sa duca la un motiv serios de a ramane in spatele unei usi incuiate, fara dubii ar fi fost apreciat. Doar ca…ce sa vezi, cautam senzatia si ea nu venea, eram un fel de Luceafar feminin ratat, nemuritor si rece, sunt ani de cand drogurile astea nu mai functioneaza la mine.
Sa le judeci pe toate cu mintea limpede, nu ametita si asta in timp ce trebuie sa o iei pe drumul lung, nu ai voie cu shortcuts pe echipamentul de lucru, e si asta un pret in sine de platit.
