Nu am de gand ca de acum, in viata asta, sa raspund altor intrebari decat celor pe care propria constiinta mi le arunca drept in fata, si asta poate fi oricum o sarcina la o adica, anevoioasa si de durata. Intentionez candva, intr-o viata viitoare, cand timpul va curge pe alte coordonate si dupa repere mai putin straine vrerii mele, sa ma preocupe soarta universului si marile intrebari ale omenirii. Pana atunci, ma multumesc sa traiesc umil, atat cat pot eu de integrata in restul lumii, cu credinta mea, cu intrebarile ale carui subiect etern si repetabil sunt pentru moment imboldurile care-mi conduc, intru uman, actiunea si reactiunea.
Cred într-unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamântului, vazutelor tuturor si nevazutelor, dar cred mai ales intr-unul Dumnezeu care nu ma priveste de Sus, ci de langa mine. Nu-l caut in biserica, desi il gasesc uneori si acolo. Il caut in suflet si de obicei il aflu si atunci cand se intampla asta, ma feresc sa-i dau nume, ca sa nu-i tulbur prezenta acolo. Intre mine si divinitate nu este nevoie de intermediari, de aceea nu ma omor cu dusul la biserica, nu Il gasesc acolo mai mult decat in alte parti si nu imi poate ierta EL decat ceea ce imi pot ierta mai intai eu singura!
Homo sum, humani nihil ad me alieno puto (sunt om si cred ca nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este strain). Credinta, indoiala, dezamagire, negare, credinta din nou. Daca, atunci cand m-a modelat, Dumnezeu a avut ceva clar si precis in minte, indraznesc sa cred ca era putin obosit, si nu i-a iesit prea bine, ca mi se intampla uneori sa sufar de o lipsa teribila de coerenta. Cu toate astea, ne intelegem noi doi, la modul uman si prietenesc (sa fie un pic de blasfemie aici, dupa regulile unora?) intr-un mod pe care nu incerc sa il justific, pentru ca El nu-mi cere asta. Nu-l justific, dar as putea sa il explic.
De fiecare data cand am iubit un barbat, demn sau nedemn de vina de-mi fi ispita, m-am abatut de la orice conventii si norme religioase colective. Am ridicat la rangul de Dumnezeu un chip cioplit din carnea care-mi era scumpa, in speranta de a fi binecuvantata pentru credinta mea fierbinte cu dulcea povara a nemuririi iubirii noastre. M-am inchinat in fata icoanei trupului sau si l-am adorat umila sperand ca va ramane pentru toata viata si toata moartea. Iar cand m-a lovit, am intors crestineste si celalalt obraz o data, de doua ori, de atatea ori de cate m-a lasat omenescul meu. Dumnezeul meu prieten nu m-a condamnat. Dar nici nu m-a scutit de lacrimile si amarul care au insotit, inerent, despartirea.
De fiecare cand am iubit un barbat, am iubit si sarbatorile, pe toate, crestine sau pagane, fara sa stau sa aleg, sa decantez credinta de ritual, religia de folclor. Nu imi pasa ca e credinta sau folclor, o iubire mare si impartasita nu are nevoie decat de pretexte pentru a sarbatori si uneori nici de ele. Am sarbatorit Invierea si am adus acasa sfanta lumina cu aceeasi infiorare cu care aprindeam in nopti de patima si dor lumanari parfumate in jurul asternutului inclestarii noastre. Am cantat colinde despre pruncul care se naste in iesle si am oranduit cadouri sub brad asteptand sa vedem si Steaua care sus rasare, dar si renii ce trag pe acelasi cer sania lui Mos Craciun.
N-am incercat sa tin post nciodata peste an, mi-a fost mereu mai la indemana sa imi alint iubitul cu mancaruri alese cu grija, din cele ce bucura si ochiul si stomacul, sperand ca sub vraja iubirii mele, cartoful sau ceapa sau banalul piept de pui sa capete miraculoase calitati afrodisiace.
Am cerut divortul de barbatul de care ma legasem cu cununii si cu toate cele si Dumnezeu n-a trimis catre mine hoarde de arhangheli sa ma pedepseasca, asa cum nu le trimisese nici sa ma apere cand acelasi barbat ma lovea. Ba, dimpotriva, mi-a scos in cale un om cu suflet de inger cu care imi doresc peste fire sa urmez porunca: “mergeti si inmultiti-va”.
Asa incat, ca sa inchei: am credinta si simt ca e drepta. Cred intr-un Dumnezeu prieten, care ne ramane aproape daca incercam sa ne traim viata frumos, asa cum stim, asa cum putem, un Dumnezeu pe care nu il gasesti in biserica mai mult sau mai putin decat, de exemplu, la mine in casa. Un Dumnezeu care zambeste la naivitatile noastre si are intelepciunea de a nu se mania cand gresim. Care nu ne cere nici macar ispasirea. Nu ne cere nimic, de aceea ne si este atat de in suflet.
