Am vrut sa scriu articolul asta ceva mai acid, sa vorbesc despre lucrurile pe care le stiu si eu si le stiti cu totii, despre cum Ileana Cosanzeana, imediat dupa casatorie, se transforma din diva de admiratia careia ii curgeau balale si Zmeului, nu doar lui Fat-Frumos, intr-o fiinta cam stearsa, cu oja cojita in varful unghiilor si parul nevopsit la radacina. As fi vrut sa spun ca nu barbatii ne transforma, ci tampenia aia de certificat roz, aia ne schimba, pentru ca ne da o siguranta care nu mai dispare a doua zi dimineata, nici cand vedem cum rasare primul fir de par in zone mai mult sau mai putin vizibile sau uitam sa ne tencuim temeinic cu fond de ten. Inlocuim clubul cu bucataria si plimbarile prin parc cu masa de calcat, mimam orgasmul sau durerea de cap, dupa situatie si ne este mai familiar mirosul de ceapa calita decat de Givenchy.
Vedeti poate ca vorbesc la plural, ma includ in categoria de mai sus, pentru ca am la activ cateva relatii lungi cat o bucata de casnicie, plus doua casatorii cu acte in regula si aproape mereu am mai cazut si in extrema asta, a Cosanzenei care uita de ea, de cosmetice smechere si de cantar, de orgasm multiplu si relaxare prin shopping. Cu toate astea, nu o blamez pe saraca fata si nici nu o sa scriu tot ce aveam de gand, si stiti de ce? Hai ca va spun acum: din motiv de sarmale. Detaliez.
Eu nu gatesc sarmale decat la sarbatori. Saptamana trecuta cand am fost la mare, pe cand ne duceam la plaja dupa amiaza, la o autoservire din asta gen plimba tava am vazut sarmale. De fapt nu eu le-am vazut, ci dragul meu sot, care s-a pornit sa saliveze mai ceva decat cainele lui Pavlov cand se aprindea becul, chit ca era, culmea, satul, ca tocmai mancasem. Nici macar nu aratau foarte apetisant, pareau cam sleite, dar erau sarmale si el nu mai mancase sarmale din alea bune, fierte in oala de lut, in foi de varza bine murata, cu cateva bucati de costita printre ele, cat sa prinda un gust discret de afumatura, de pe la Craciunul trecut.
Asadar, ce am facut eu dupa ce am ajuns acasa? Pai, dupa cornuletele cu gem, alea despre care v-am povestit de curand, (e previzibil deja ce o sa spun acum, nu?) am facut sarmale pentru consort, ce altceva?. Va arat fotografia mai jos, nici macar nu m-am straduit sa fac una artistica, am pozat oala numai asa, de amorul artei, pentru a pastra in amintire momentul, care a fost unul foarte casnic si misto.
Am cumparat impreuna ingredientele necesare si am pregatit singura sarmalele intr-o dimineata in care el era dus de acasa cu treaba. Dupa ce le-am infasurat, vreo doua ore pana au fiert, eu m-am vopsit, mi-am facut unghiile si mi-am pus o masca pe fata. Cand s-a intors acasa consortul, primul lucru pe care l-a vazut nu a fost manichiura mea impecabila sau culoarea de par stralucitoare, ci oala de sarmale pe aragaz. (Asta apropo de aranjatul Cosanzenei, da?)
Oameni buni, stiti cum era sotul meu fata in fata cu sarmalele? Dulce si caraghios, se bucura ca un catel caruia ii arati zgarda, semn ca il duci afara. A fugit in secunda doi pana in piata sa cumpere niste ardei iuti si o juma’ de tuica, cat am pus eu scurt de o mamaliga. Apoi am mancat.
Frate, au fost momente in care m-am indoit ca dragostea trece prin stomac, dar jur ca n-o mai fac de acum incolo. Puteam sa ii pun eu lumea la picioare, daca o vedea intinsa acolo jos, iar alaturi, pe aragaz, oala aburinda cu sarmale, intindea in secunda doi mana dupa furculita, nu ii pasa lui nici de Miss Univers goala si apetisanta, nici de averile lui Cressus. Nu, tata, sarmale. Ca Terminator, partea I, care avea un singur gand, sa il omoare pe ala, ca asta ii era comanda unica implantata in creierul lui de robot, cam asa era si al meu sot: sarmale. Nu-i vorba, imi iesisera si bune de sa te lingi pe degete, din greseala, normal, ca nu sunt eu chiar un model de bucatareasa.
Dupa masa, mi-a sarutat mainile de nenumarate ori si tot mi-a spus continuu vreo 5 minute, ce bucurie mare i-am facut si ce femeie minunata sunt eu. Dupa asta a observat, in final, si ca m-am vopsit, ocazie cu care am tras concluzia in sinea mea ca spiritul de observatie se ascute pe burta plina.
Ma uitam in ochii lui incantati si ma topeam de drag. Drag pentru ca reusim sa ne bucuram impreuna de niste lucruri atat de simple, drag ca il vad fericit, multumit, ca il am acolo si ca ma sprijin pe el de fiecare data, ca imi da mereu sentimenul acela bun de siguranta, pe care niciodata, nici un alt barbat din viata mea nu a reusit sa mi-l ofere la fel de complet.
Si mi-am dat seama ca la fel de mult ne-am bucurat, aproape ca niste catei, de primul pepene din an, cu cateva veri in urma, de niste mititei facuti la jar, mancati pe plaja in alta vara, de plimbarea noastra pe jos de 14 kilometri pe malul marii de acum doua saptamani, de o betie cu tequilla stinsa cu bere, de o gramada de lucruri mici, dar facute in doi. Noi doi..
Asadar, dragii mei, unde dispare Cosanzeana dupa casatorie? Naiba stie si zau daca imi pasa. Modul de viata de pe vremea in care erai diva nu are cum sa nu se schimbe dupa casatorie, ca deja altele sunt prioritatile si, pana la un punct, e firesc sa fie asa. Nu stiu nici macar care este punctul in care biata fata ar trebui condamnata si trasa putin de maneca, sa nu uite ca e femeie. Stiu doar ca unele Cosanzene, alea norocoase, sunt mai ocupate sa traiasca fiecare clipa cu bucurie alaturi de Fat-Frumosul lor decat sa isi suga burta si sa se gandeasca cu ce culoare sa-si faca unghiile.
