You’ve Got Mail 3

you-ve-got-mailRascolind prin amintire vreau sa va spun cu toata sinceritatea: fiecare barbat cu care m-am conversat si/sau intalnit a rupt si a luat cu el ceva din mine. In majoritea cazurilor am avut parte de un preludiu de speranta fierbinte, incordata, iar dupa consumarea episodului scris (daca spun si oral cine stie ce intelegeti, este?) si a celui fata in fata, o doza serioasa de dezamagire, de amareala in gura si in suflet care m-a tinut departe de calculator cateva zile.

Calator distrat, eroul din episodul 2, a fost numai un exemplar, e drept, reprezentativ in clasa lui. Ca el au mai fost si altii, dar ulterior nu mai eram virgina pe subiect, ci vaccinata, asa ca raspundeam sec nu, multumesc si dadeam mai departe cu ignore. Si nici nu am mai acceptat citate din poetii mei de suflet, nu de alta, dar sa nu ma trezesc prinsa cu garda jos.

Au mai fost cei care imi cereau, din tot al doilea mail, numarul de telefon si nu intelegeau de ce nu vreau sa il dau chiar asa din prima, ca doar nu imi cereau fecioria. Intre noi fie vorba, pe aia o dadusem cu usurinta, la timpul ei, nu mi se paruse mare chestie. Astora le explicam ca vreau un minimum minimorum de cunoastere din cuvinte inainte de a depune, si eu si ei, efortul de a ne prezenta la o intalnire fata in fata intre om si femeie. Unii intelegeau, altii incheiau, altii ma suspectau ca am 120 de kilograme si sunt in realitate barbat. Pentru ca de fapt, numai pentru mine era un efort sa ma prezint la rendez vous in carne si oase, doar cu semne de intrebare si fara nici o umbra de speranta secreta ca acea cafea, acea plimbare, are sanse sa fie macar confortabila, daca nu placuta. Pentru majoritatea din ei, o astfel de intalnire era un eveniment a carui savoare eu o amanam sub pretextul nejustificat de incercare de cunoastere reciproca. Minima, repet.

Cu altul, Soldatul, cum ii spuneam si isi spunea, am legat ceva. La prima intalnire s-au creat conexiuni pe care le suspectez generate de ceva feromoni de care nu aveam habar, dar, pentru ca a fost cumplit de placut, las asa amintirea si nu mai stau sa analizez para-psihologic. Ne-am povestit vietile in fata unei sticle de vin rosu baute cu inghitituri mici, cot la cot si ochi in ochi si, cand restaurantul s-a inchis, am continuat in intimitatea unui apartament unde am impartit povesti si ne-am torturat neatingandu-ne cu altceva decat cuvantul, eu – de teama ca nu se cuvine, el – de teama ca mi se va parea mie ca nu se cuvine. Sa imi fie iertata indrazneala, dar tare s-ar mai fi cuvenit! Am aflat asta numai putin mai tarziu. Era incredibil de pasional si a inceput devreme sa imi faca declaratii fata de care mai fierbinti au fost numai noptile noastre de dragoste.

Din pacate, isi ducea si el fantomele in spate, ca noi toti de altfel, dar ale lui se pare ca erau cumva mai agresive. Divortase cu mai putin de doua saptamani in urma si, dupa ce ne-am iubit alte doua saptamani ca apucatii si ne-am planuit ca niste adolescenti urmatorii 20 de ani din viata, a disparut ca si cum n-ar fi fost niciodata, fara explicatii. A plecat mai intai din viata mea si apoi in Afganistan. M-a lasat cu un semn de intrebare de care a durat o buna bucata de vreme sa scap si cu amintiri frumoase. De dragul lor, am renuntat sa mai cercetez. Si, prima oara in viata mea, am inteles in timp record ca daca EL, cat ar fi de Fat Frumos, nu te mai cauta, nu iti raspunde la telefoane, la emailuri si la mesaje, nu inseamna ca e timid sau introvertit, insemna pur si simplu ca nu te vrea, din X motive, s-a intors la nevasta sau si-a gasit o mai buna inlocuitoare. E in viata, e tot e stiu. A trebuit sa curga multa apa pe Dambovita ca asta sa imi ajunga.

A mai fost unul, Copilul, care avea doi ani mai mult ca mine si un cap mai putin (iar inaltimea mea masora 1.64 m, asta ca sa va faceti o idee), o privire candida si multa dragoste in suflet pe care o impartea asteptand perechea potrivita cu patru caini si o mama. De toti vorbea neincetat, era imposibil de oprit, cu rarele exceptii in care sorbea din limonada. Chiar asa, nu era cu masina, dar bea limonada. Sunt rea, stiu. Perseverenta, am incercat sa imi imaginez o viata minunata in trei: el, ma-sa si pe mine plimband patru dulai de doua ori pe zi. Am constata pana la finalul serii (prima!) ca nu sunt capabila de asa de multa imaginatie. S-a oferit sa ma scuteasca de efort, prezentandu-mi personajele. La ce bun sa le mai cunosc, cand stiu deja atat de multe despre ele, dupa numai o intalnire? mi-am zis. Ca si contraoferta, m-am oferit sa dispar.

Cu altul, Artistul, cum l-am poreclit ulterior, am fost mai prudenta. Ne-am butonat reciproc mesaje pe email vreo saptamana, mai intai de acasa si apoi de la serviciu, ca mai aveam pe vremea aceea si timpi morti. Lucra in domeniul Resurselor Umane, ca si mine, era comunicativ si plin de umor, plus ca, din poze si marturisiri, avea cele 20 de kilograme in plus peste inaltime, care reprezentau si atunci ca si acum, idealul meu fizic in materie de barbati. imi plac pufosii, asa e adevarul. Dupa o saptamana credeam ca mi-a pus Dumnezeu mana in cap. Ne-am intalnit la o gura de metrou unde, absolut din intamplare (sau noroc?) am ajuns mai devreme cu cateva minute, timp suficient cat sa imi fac curaj si sa il vad urcand scarile tinand in mana ditamai poza mea, trimisa anterior pe mail, actual printata color in format A4. Cu poza aceea in mana vorbea si gesticula. Cred ca explica cuiva la telefon cu cine se intalneste, mi-am spus, suficient de moderna cat sa stiu ce e aia hands free, prostia aceea de inventie care te face sa pari ca vorbesti singur pe strada. Ei bine, cand s-a apropiat si ne-am scanat mai bine unul pe celalalt, am realizat ca nu avea. Hands free adica. Nu avea. Chiar se conversa de unul singur, si cine stie de cand. Din cauza pozei, nu am avut unde sa ma ascund, asa ca am baut o bere in parc cu el, timp in care mi-a povestit ca a doua zi avea admitere la Facultatea de Teatru si afland ca am fost profesoara de romana s-a apucat de recitat Moartea lui Fulger, cu intonatie. Talent avea, cel putin pentru unul din rolurile secundare din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Cand am scapat de la minunata intalnire, m-am aruncat in primul taxi, desi ajungeam acasa si cu autobuzul bine mersi, dar atat eram de disperata sa imi piarda urma.
Cu un altul, pe numele lui Luigi ( wtf!) tot plin de umor, m-am intalnit la o plimbare in parc. Dupa doua ore de discutii nu reuseam sa ma hotarasc. Nu imi placea, nu imi displacea. Nu avea nici calitati, nici defecte majore. Nu imi spunea nimic, de fapt, bietul de el si, ca sa ii dau si sa imi dau o sansa, am decis sa raman in expectativa. Dupa trei zile ma molfaia pe bancile din parc, profitand de tot timpul meu liber de dupa job. Nu reuseam sa il refuz polititcos. Dupa o saptamana ma ducea si ma lua de la servici. Cand a venit sa ma vada si in pauza de masa am spus pas. Simteam ca nu mai pot respira.

Aproape end of story. Va (mai) urma. Un pic.

14 COMENTARII

  1. In momentul in care te detasezi de ele, devin amuzante. Desigur, daca si vrei sa le tratezi asa. E usor pentru mine acum, stau pe margine si dau cu tastele in cine ma asculta. E putere oare asta? Cred ca putere e sa te arati in ele asa cum esti de fapt: uneori mica, neinsemnata, fraiera, naiva…sa iti accepti resusitele, dar si ratarile. Dar iti multumesc pentru aprecieri, chiar daca nu le merit. Cand le aud imi doresc sa fiu asa cum ma vad ochii tai.

  2. Te admir că ai puterea să povestești experiențele tale de viață. Acum par amuzante, dar la momentul desfășurării lor nu cred că a fost ușor. Ești o femeie puternică Dana. Asta este concluzia mea.

  3. Ai avut ceva experiente se pare. asa cum zice si Sonia, esti curajoasa si impacata cu tine insati daca poti face o asemenea retrospectiva. eu recunosc ca nu pot 🙂 Desi as avea si eu de scris… dar le-am ingropat si nici n am insemnat locul sa le mai gasesc. pe ele, amintirile de experiente zic. bine ca prezentul e stabil si cu toti boii acasa .

  4. Eu unul,dincolo de aprecierile pe care sunt convins ca le meriti si cu care nu ar trebui sa ne zgarcim,ar trebui,in plus fata de alti prieteni virtuali,si sa-ti multumesc…dupa niste ani in care mi-am pus niste intrebari vis-a-vis de reactia unui om din trecutul meu,pe care intamplator il cunosti foarte bine 🙂 ,a venit posatarea asta care mi-a lamurit aspectele care pana acum s-au incapatanat sa-mi ramana niste enigme. Si chiar daca ai recunoscut ca la un moment dat ai fost rea 🙂 , eu tot vreau sa-ti multumesc pentru postare,pentru sinceritate,pentru curaj si pentru memorie. Mai exact spus…multumesc pentru tot,vechi sau nou.

    • Ups…si in clipa asta nu reusesc sa spun mai mult…
      Pentru cuvintele tale, am sa iti dedic urmatorul meu articol, ultimul din aceasta serie…

    • Nici nu cred ca trebuie sa spui ceva anume…ai spus cand a trebuit si a fost suficient :). Erou de "internete" ,cum zicea proaspatul puscariabil, nu mi-as dori sa ajung…ma multumesc cu placerea de a fi cunoscut,la un moment dat,un om frumos.

    • Iti multumesc pentru cuvinte. Nu le merit, stiu bine. Ai avut mereu un suflet frumos. Sper c toata sinceritatea sa ai o viata implinita. Mentin dedicatia.

  5. As scrie un roman cu pataniile mele, povestite cat am putut de voalat sa le povestesc(pe cele care meritau). Prefer sa le las acolo, multe au gust amar, chiar daca acum sunt amuzante….
    Din dezamagire si machoi- a iesit si ultima mea poveste bine. Iubu meu este cunoscut tot pe internet si….este ceea ce cautam in toti ceilalti.
    Restul e istorie…si amintiri mai mult sau mai putin amuzante.

  6. Dana, nu ştiam seria asta de articole, bine că ai preluat leapşa ca să citesc şi eu aventurile acestea, atât de amuzant scrise, şi detaşat acum, cum s-a zis mai sus. Mi-ai trezit nişte amintiri similare…Mai bine trec la treabă, că stă cuminte şi m-aşteaptă. Încă un pup, Dana!

    • Am eu idee ce amintiri ti-am trezit, ca o parte le-am depanat impreuna la cafeaua aia minunata. Te pup si sa stii ca mi-ar placea sa le citesc si pe ale tale.

  7. Povestea ta mi-a adus aminte de unul dintre cei cu care am incercat sa leg o relatie dar nu mergea si pace pentru ca era complexat, insistent, pupacios, exact ce nu-mi placea mie si atunci cand i-am spus ca nu vreau sa-l mai vad si m-a intrebat surprins de ce, raspunsul meu a fost: Pentru ca nu-mi bate inima. 🙂

    • Chiar, ce poti sa spui unui astfel de om? Uneori insistenta ne departeaza mai rapid decat indiferenta sau respingerea. Asta din categoria: ce o fi in capul femeilor? 🙂

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here