“Nu merita sa platesc cu bucati de timp si dor neputinta unora de-a fi in stare de un sentiment sau altul“
Camil Petrescu
M-am trezit dimineata la 3 si am vrut sa ma imbrac, sa plec chiar atunci…si nu am putut. Nu am putut sa plec pe intuneric din camera noastra, camera in care am ascuns atatea nopti de dragoste, nu am vrut sa plec pe furis, ca un hot, din bucatica de viata pe care am trait-o impreuna, aceeasi viata pe care, cu dintii stransi, incapatanata si indragostita, nu vreau sa o las sa se piarda. E noapte inca si intuneric si tu dormi alaturi, te aud respirand… E a doua noapte in care stau asa. Citesc. Am citit in astea doua nopti albe o carte, Sapte povesti de dragoste se numeste. Pe unele le stiam, pe altele parca le traisem. Si stii ceva? Oricat ar fi fost de frumoase, nu se compara cu povestea noastra.
Ne despart lumi, ne despart ani, ne despart oamenii pe care intr-o clipa de ratacire i-am ales alaturi gresit.
Se apropie incet incet ora 7, ora la care ne desparteam de obicei dimineata, pentru a ne revedea cine stie cand, intr-o camera de hotel, singurul “acasa” pe care l-am avut noi doi, impreuna. Si ar trebui sa plec, dar nu pot pleca, ca dintr-un vis cumplit de frumos din care nu vrei sa te trezesti, nu pot pleca din ultima dimineata a visului de fericire trait impreuna, iubitule, nu pot si cu sufletul nu o sa plec vreodata de aici.
Stiu ca tu nu promiti si nu faci planuri, dar eu o sa o fac si o sa promit. Nu tie, ca nu m-ai crede…si nici nu ar fi de crezut dragostea asta asa de fulgeratoare, dupa atatea minciuni de om care ne-au lovit pe amandoi. Nu tie, dragul meu drag, iti promit, ci Celui care mi te-a trimis si mi te-a dat si te-a facut sa simti ce simt si eu si a stiut pentru noi ca asa e bine sa fie, promit ultimei petale de trandafir de pe perna noastra. Promit sa raman credincioasa sufletului meu si cuvintelor pe care ti le-am spus in noptile noastre de iubire si increderii pe care Dumnezeu a avut-o in mine intr-atat incat sa imi dea o noua sansa, promit copilului care se va naste din noi doi, din mine catre tine, candva si care o sa fie fericit sa vada ca parintii lui l-au dorit atat de mult incat au rupt tara si lumea asta in doua casa ii ofere un camin.
Nu pot pleca, asa ca iti scriu. Scriu ca sa ma descopar pe mine. Scriu ca sa ma descoperi tu pe mine, scriu pentru ca m-am trezit din somn cu dorinta chinuitoare de a fi frumoasa in ochii tai si pentru ca doar aici, in pagina care se intrupeaza treptat din gandurile mele, ma simt real si durabil frumoasa destul pentru tine. Ma descopar lipindu-mi sufletul de tine si te descoperi si tu in cuvintele mele, pentru ca ceea ce nu poti spune tu, strig eu, ca ceea ce nu ai curaj sa crezi tu, eu intuiesc, pentru ca ceea ce critic eu, tu scuzi si ne vedem amandoi, unul in altul, mai bine, mai fidel ca-ntr-o oglinda, cu tristeti asumate si bucurii nepotolite.
Crestem amandoi ca doua tulpini de vita, incolacite una de alta, sprijinindu-se una pe alta, sufocandu-se una pe alta cu viata.
Deja mi-e dor de tine, desi nu am plecat inca. Mi-e dor si doare, dragul meu, ca in cantec….mi-e mai dor ca in cantec… Si nu ma pot resemna asteptand, cum nu pot nici obosi sperandu-te.
Si mi-e ciuda. Mi-e ciuda pe mine ca te-am descoperit, ca nu te-am pierdut nici macar o data, pentru ca trebuie sa ai ceva ca sa poti pierde. Ce sa fac eu acum? Sa ma transform acum intr-un paianjen care sa-si teasa cu rabdare panza in care nu doreste decat sa te prinda, dar este oare vreo panza atat de puternica cat sa te poate tine langa mine ? Am obosit sa-mi vad zidurile daramandu-se si mi-e ciuda ca nu obosesc totusi sa le inalt atat de sus de fiecare data. Panza mea ar trebui sa fie timpul. Timpul care sa ne apropie din nou.
M-ai vindecat de altii si m-ai imbolnavit de tine, cu boala grea. E corect? Ai vrut sa ma sfasii ca sa simt fara sansa de uitare trecerea ta. Crezi ca s-a terminat? Ma spulber in vant si ma asez din nou, nesimtita de nimeni, pe hainele tale. Pe umerii tai. Pe ochii tai grei.
“M-am trezit langa tine intr-o mie de zori”…cant eu, desi stiu ca mereu e hotarat ca zorile pe noi sa ne prinda pe drum. Pe drumul catre o casa, niciodata aceeasi, pe drumul catre un pat, niciodata al nostru, catre o liniste, niciodata a mea.
Asteptandu-te nu am obosit de dragoste. Nu am obosit sa adorm fara tine, sa ma trezesc langa un necunoscut, mereu acelasi. Nu am obosit sa astept, nu am obosit in nesperanta de noi, nu am obosit cautandu-te si negasindu-ma, nu am obosit sa visez, sa rostesc doar in minte cuvinte, sa traiesc doar in vis clipe, sa fur si sa dau inapoi imbratisari, nu am obosit sa fiu eu chiar si fara tine.
Am sa plec totusi.
Cand te trezesti….nu uita. Nu ai cum sa spui ca ce am trait impreuna nu a fost real, nu ai cum sa imi spui ca poti uita, nu se poate, iubirea mea, nu se poate, asa cum muntii nu se pot misca din loc nu se poate ca noi doi sa fim altceva decat am fost in aceaste nopti de dragoste…nu e posibil decat in moarte, nu in viata, nu in asta…
Spring SuperBlog 2013
