Dupa trei zile in care, vazand ca nu mai slabisem nici un gram de multicel, am mancat disociat, asta seara am simtit ca cedez ispitei. Efectiv muream de pofta. Si nu pofteam la mare lucru, ca dragul meu sot facuse tot posibilul sa ma protejeze: mancase o omleta pe care si-o facuse singur, cu usa la bucatarie inchisa, sa nu ajunga pan la mine nici un miros care m-ar fi putut deturna de la scopurile mele. dar papilele gustative, ca pe ele dau toata vina, voiau ceva care sa nu fie carne pe gratar, sa nu miroasa a iaurt sau branza de vaci dietetica, sa fie cumva picant sau sarat sau amandoua.
Mi-am amintit intr-un moment nefericit ca am in frigider un borcan in care mai ramasesera doi castraveti murati. Nu ii voiam pe amandoi, dar…macar unul mic, cel mai mic. Era lucrul cel mai inofensiv din casa, cel mai putin stricator de diete, totusi, stiam bine ca nu ar fi trebuit sa il mananc. Dar nu-mi puteam lua gandul de la el nici picata cu ceara. Castravetele ala afurisit mi-a bantuit prin minte o seara intreaga. Nu, nu va ganditi la simboluri falice si alte prostii, ca pe partea aceea imi luasem portia indestulator, pofta asta de fata, asta era singura chestie care ma sacaia, in genul unei pietricele in pantof: te roade, iti face rau si nu reusesti sa iti iei gandul de la ea, orice altceva ai incerca. Ca am incercat, Mai intai am incercat sa beau apa. Am facut poteca pe hol pana la baie si…cam atat. Am incercat sa enumar in minte cat mancasem in ziua respectiva si fusese suficient. Foame nu imi era, de fapt. M-am uitat la televizor, m-am jucat Candy Crush pana mi-au amortit degetele, dar de la nastrusnicul castravene nu mi-am urnit fanteziile.
S-a facut 8, s-a facut 9 s-a facut 10. Ma tineam tare. La 10 si jumatate barbatul meu s-a dus sa se culce si, ramasa singura cu tentatia mea, nu am putut sa o mai privesc in ochi. Insusi gandul la castravetii aia murati imi facea rau fizic. M-am dus deci, cu ochi de drogat in sevraj, in bucatarie, am deschis frigiderul si…ia borcanul de unde nu este! Intr-o fractiune de secunda am inteles ca se potrivisera castraveciorii aia la fix cu omleta de adineaori, de fapt cam singurele doua lucruri pe care le mai aveam de mancare in casa intr-o zi de vineri de dinainte de leafa si nu trebuiau prea sofisticat preparate. Si deci…ii mancase.
In clipa aceea mi-am iertat sotul pentru toate pacatele trecute, prezente si viitoare, i-am inaltat in gand statui de multumire, am marsaluit pana in sufragerie cu un zambet pe moaca mai mandru ca la o defilare de 23 august si m-am potolit. End of story.
Nu-i asa ca e teribil de bine sa fii maritata?? 🙂
