Liceu, cimitir al tineretii mele

liceu1Azi o fosta colega de liceu mi-a lasat un comentariu la articolul scris pentru concursul care luna viitoare va purta probabil numele Supertare la pat. Vorbele ei, simple in aparenta, mi-au adus sageti fierbinti in spatele ochilor si degetele, care nu-mi ajungeau sa numar anii care au trecut de cand am stat ultima oara cu ea in aceeasi sala de clasa scriind la teza de latina, mi s-au racit brusc.

In urma cu 18 ani ne dadeai caietul tau in care scriai. Il citeam fascinata. Acum te urmaresc si citesc aici. Si ma bucur ca te-am regasit!

Mult spor si inspiratie! A.

Si atunci am inteles de ce uneori poeziile vechi functioneaza…si ne joaca sufletul pe degete. Pentru ca exista un moment, cel putin unul, in care ating. Asa cum m-a atins pe mine in clipa asta bacovianul Liceu, cimitir al tineretii mele.

Urmam un liceu bun in Bucuresti, situat la prag de centru si in apropiere de biserica si de scoala de popi. De Seminarul Teologic ne despartea numai un gard din beton pe care il saream adesea noi, fetele, sa ne dam pe derdelusul pe care un delusor nastrusnic il forma acolo iarna sau sa stam si sa citim la umbra copacilor batrani In spatele lor tinerii barbati invatau sa spuna si sa simta In numele tatalui si al Fiului si al Sfantului..stiti voi povestea. Doamne, si ce frumosi ni se pareau viitorii preoti! Ii vedeam in aura aceea de mister pe care numai copilaria sau adolescenta poate sa o imprumute si unei pietre si ni se parea ca Biblia se rastoarna si ca ei sunt fructul oprit. Probabil si ei simteau la fel, probabil gardul acela de beton nu fusese pus acolo din intamplare, ca in rest liceul era inconjurat de garduri de sarma, nu, ala trebuia sa opreasca pe cat posibil lumescul sa patrunda acolo unde numai sfintenia ar trebui sa domneasca. Era bariera, apararea, linia de demarcatie care incearca sa spuna pana aici. Doar ca noi nu aveam urechi pentru el, doar brate si pulpe agile la catarat.

Nu e ciudat ca au trecut anii si oamenii nu s-au schimbat? Ne-am intalnit acum vreo doi ani noi, colegii care au terminat sectia de limbi clasice, prima, a Liceului Ion Creanga. Numai timpul se asternuse pe noi cu riduri, tristeti, burti rotunjite de sarcina sau kilograme lasate dupa ea, in rest nimic nu era altfel decat odinioara. La fel ca atunci, cu multi ani in urma, am chicotit, am mers pe strada in card, gramada tiuitoare de rate in drum catre apa, ne-am rezumat vietile si ne-am inviat amintirile. Si fiecare ne-am intrebat cum e de fapt viata celuilalt, dincolo de zambetul pe care il poarta pe fata, ca pe o rochie de ocazie.

Comentam ulterior cu cel care mi-a fost si iubit in liceu si sot o trista vreme, ca intre colegi, la A., cititoarea si comentatoarea mea de azi, am gasit o liniste uimitoare. O liniste plina, cum frumusetea nu stie sa astearna pe chipul unei femei si nici maternitatea, doar ea, in sine nu o aduce, ci toate la un loc si in plus, plenar, sentimentul ca in lumea asta ai reusit, dupa lung drum, sa iti gasesti locul. Si cel in care te afli azi este exact cel, dintre toate, in care trebuie sa fii.

Linistea ei m-a rascolit ca un tipat. Am simtit, vazand-o, ca am ratacit drumul, acelasi drum pe care numai altii l-au gasit, desi ma gaseam si eu pe traiectorie candva, cotata cu sanse mari sa ma numar intre castigatorii unei curse care am impresia deseori, acum, ca m-a-nvins. Am vrut mai mult ca niciodata sa fiu din nou tanara si proasta naiva. Si sa raman asa, de fapt, mult mai fericita. Varsta mi-a adus intelepciune, intelepciunea mi-a adus tristeti.

Si finalul, dupa ce jobul ne-a dat voie acasa, copii au fost hraniti si pusi la lectii:

– M-a rascolit comentariul tau…Mi-ai amintit de vremuri bune…
– Si acum sunt bune, Dal. Intr-adevar cele de atunci au un alt parfum. Te regasesc mereu in ceea ce asterni pe blog. Esti tu. Si imi place. Nebuna si pasionala. Imprevizibila
– Daaaa… eu si nebunia mea…nu am ajuns chiar unde visam. Dar mai avem cam jumatate de viata sa ne implinim, intr-un fel sau altul.

-Capul sus, Dal. Inca se mai poate.

6 COMENTARII

    • Nu te-as fi ghicit, anonima draga. Acum am sa ma intreb daca in spatele fiecarui comentariu fara nume esti. Uite, imi validezi o parere, imi arati ca nu ma insel, desi nu ma pot lauda ca sunt prea buna cunoscatoare de oameni. Big hug!

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here