Lucruri care nu se spun despre obezitate

obezitateBucuresti, Piata Victoriei. Ies de la metrou si, din reflex, cum scot nasul la asfalt, cum arunc ochii rapid catre intersectia pe care trebuie sa o traversez ca sa ajung la job. In intersectia cu pricina e un afurisit de semafor care a fost gandit pentru fluidizarea traficului intens din zona, asa incat isi schimba culoarea in rosu pentru pietoni in foarte scurt timp, dupa care astepti o eternitate pana cand ai voie din nou sa treci. Arunc, cum spuneam, ochii si vad verdele dorit in fata lor.

Grabesc pasul, ca sa reusesc sa trec, avand in vedere ca ma am numai 5 minute pana cand imi incep programul de lucru. Verdele clipeste smecher spre mine, semn ca e pe punctul de a disparea, odata cu dreptul meu de trecere. O iau la fuga vitejeste, parcurg cele cateva zeci de metri care ma despart de trotuarul de destinatie si reusesc sa traversez in timp util. Imi reiau mersul obisnuit, cu respiratie calma si egala..si ma trezesc zambind mandra. Cu sase luni in urma mi-as fi simtit inima batand direct in gat si as fi avut respiratia taiata de efort.

Am fost obeza. Inca sunt grasa, la cele 79 de kilograme si 1.64 metri inaltime, dar ma simt incomparabil mai bine decat la inceputul acestui an, cand greutatea mea aducea, din toate punctele de vedere, cu o urgenta: 112 kg. Motivele pentru care povestesc atat de mult despre experienta mea de grasa sunt diferite: pe de o parte o fac pentru mine, din asta imi extrag motivatia si merg in continuare inainte pe un drum care se vrea al sanatatii si, de ce nu, al frumusetii, si pe de alta parte o fac pentru cei care se invart intre kilogramele in plus si dietele pe termen scurt ca intr-un cerc vicios, fara a gasi puterea de a iesi din el, de a face o schimbare.

Slabitul pentru un obez nu inseamna doar sanatate fizica, ci si psihica. Moralul se schimba la 180 de grade, din balena ucigasa devii sirena jucausa, increderea in propria persoana atinge cerul, calitatea vietii creste si…intineresti.

Obezitatea este o boala, sunt de acord, dar drumul pana la ea este uneori parcurs din cauze medicale, dereglari ale organismului si alteori, cum a fost cazul meu, din nesimtire. Cam asa mi-a spus doctorita mea de la Institutul de Endocrinologie Parhon la un moment dat, cand m-am infiintat in fata ei cu setul de analize, radiografii si rezultate pe care diferitele investigatii (menite sa descopere ce este in neregula) asupra corpului meu le prilejuisera.

Nu e nimic in neregula cu tine, domnisoara, ai putea fi sanatoasa tun, dar esti pur si simplu nesimtita si iti bati joc de tine!  Da, suna destul de dur, dar era atat de adevarat incat nu am putut sa fac altceva decat sa ma inclin. Femeia aia avea pana la urma cele mai bune intentii, voia sa ma trezeasca din starea de indiferenta fata de propria mea persoana.

Sunt o mie de lucruri neplacute legate de obezitate pe care nu le spune nimeni direct si as fi vrut sa le stiu inainte de a musca cu pofta din a doua shaorma xxl la 11 noaptea, pentru a patra seara la rand. Lucruri pe care le-am experimentat pe pielea mea si nu vreau sa o mai fac vreodata.

Cand esti foarte gras, mirosi urat.

Transpiratia, care oricum nu a avut aroma de apa de trandafiri niciodata, acum iti miroase a mort. Fara exagerare. Si nu unul proaspat. Corpul nu reuseste sa proceseze asa cum trebuie cantitatile de mancare pe care i le oferi. Toxinele se acumuleaza, iar asta se simte, oricata grija ai avea pentru curatenie, oricate deodorante ai folosi. In plus, transpiri mult mai mult, fiecare cuta a pielii (si ai o multime de cute!) devine o sursa de miresme vrajitoresti, majoritatea demne de groapa de gunoi. Ca o consecinta, in locuri dintre cele mai neasteptate (si intime, uneori) iti ies cosuri mari si dureroase.

Nu mai ai nici un fel de rezistenta la efort.

Doua etaje de urcat, o alergare de numai cativa metri ti se par incercari demne de olimpiada. Daca te incumeti sa te avanti, imediat iti simti inima in gat, respiratia ti se taie, te inrosesti ca racul si blestemi…tot ce iti trece prin mine in afara de pofta ta animalica de mancare.

Nici tu nu te mai poti cuprinde.

Si, ca o consecinta, nu mai ajungi sa te speli intr-o multime de locuri, majoritatea in care este nevoie de curatenie facuta cu spirit de raspundere.

Devii sclavul propriului corp.

Nu il mai conduci tu pe el, te conduce el pe tine. Nu ii mai spui ce sa faca, iti precizeaza el cat reuseste sa te ajute, de obicei la  mai putin de 50 % din capacitatea dinainte. Mancarea devin un scop in sine, nu un mijloc. Totul se raporteaza la ea in starea ta de bine. E o dependenta ca oricare alta, cel putin la fel de rea ca altele si, dusa la extrem, in timp, te poate ucide.

Kilogramele in plus sunt niste saci de moara pe care ii cari dupa tine si te trag in jos. Iar lumea vazuta de acolo nu e deloc frumoasa. Iata, aici apare o alta marturie despre obezitate.

11 COMENTARII

  1. Trist si adevarat, in acelasi timp. Cred ca majoritatea grasilor cam stiu la modul teoretic ce si cum, dar pana la practica…. o motivatie puternica sau un soc cred ca ar fi un start realistic, altfel foarte greu se iese din zona asta de confort nesimtit.

    • Eu am vorbit din experienta. Cumva, am inca psihicul unui gras. in magazine probez numai haine care imi sunt mari. nu mai stiu sa ma masor…

  2. E adevarul trist. Si ce e si mai trist ca am inceput sa avem o rata mare de obezitate in randul copiilor si noi votam scoala fara ore de sport. Alimentatia si sportul sunt foarte importante, toata lumea ar trebui sa invete cum sa le imbine

  3. Avem aceeasi inaltime. Fiecare 5kg in plus luate ma lasa cu mai putina energie. Au uitat sa adaug
    si eu sustin miscarea pt ca accelereaza tranzit, metabolism, tonus muscular, circulatia periferica, moralul sus etc.

    Adauga la neajunsuri problemele de sanatate implicate de obezitatea morbida: dureri de spate, dureri de cap, probleme hepatice/diabet etc.etc.
    Si sa fii precise, la 112 kg ajungi la obezitate de gradul 3. La 75 e doar supraponderabilitate. Suna mult mai bine, da?

    In rest, felicitari! spor inainte!!! vei putea sa cobori sub 70! esti pe drumul bun, un pic de miscare, inca o zi cu pepene ca ii vine sezonul etc.

    • Wow, ce aer proaspat si ce val de aer racoros si pozitiv ai adus aici, fata draga!! Ai dreptate, nu mai e obezitate, sunt numai un pic supraponderala, dar…imaginea mea la 112 nu mi se sterge din minte, cum nu se sterge nici vina. Ma duc insa acum sa mananc o felie de pepene fericita de progresele mele! Multumesc, mult de incurajari!

    • Doamna, hai ca poti. Calculeaza-ti IMC si vezi unde e recomandarea medicala pt normo-ponderabilitate. Sa iti scrii mare acel prag – o sa te ajute psihic pt ca de acolo incepi sa fii cu CEA MAI NORMALA dintre normalitati: una sanatoasa.

      Stiu ca e greu dar incearca sa re-inveti sa te iubesti. Incearca orice, de la solutii prostesti de genul: in fiecare dimineata sa iti spui ca te iubesti, pana la mici rasfaturi corporale (un lapte de corp pt masaj, mers la un windows shopping si probat cateva combinatii etc. ) sau ia 1-2 prietene si bagati un dans intr-o noapte intr-un club, ieftin (ca luati 1-2 ape si gata). Do it.

  4. Tot eu sunt, limită de caractere, deh. Iar eu m-am pornit la scris! 🙂
    Dana, ţi-am descoperit blogul pe când publicai prima postare pe subiect, cea cu 'Am slăbit 7 kilograme într-o lună'. Şi m-a bucurat mult să văd că se poate, dar nu m-a urnit din lenea mea deloc, pentru că sunt în stadiul în care nimic se pare că n-o mai poate face… Mai intram periodic, îţi vedeam progresul şi mă bucuram. Pentru tine. Şi mă bucur şi acum. Eşti minunată! Şi ai o voinţă fantastică, pe care nu cred s-o fi avut eu vreodată. Am să le tot recitesc, poate o să se producă şi declicul ăla în mine, cea care doarme tot timpul liber pe care îl are…

    Pe subiect, acum, după ce mi-am zis istoria cu kilele, să adaug la ce mă incomodează pe mine fizic, zilnic, din cauza kilogramelor în plus:
    – bă, nu se mai uită nimeni pe stradă după mine. Înainte mă deranja, toate privirile se duceau spre ţâţe, eram agasată zilnic de priviri. Normal, aveam cupa D în liceu. Acum, deşi-s de cupă G! şi mai mari ca niciodată, nu mai atrag nicio privire, sunt 'tot o grasă'.
    – maică-mea îmi dă ea blugii care i-au rămas ei largi şi eu abia reuşesc să-i ridic mai sus de coapse.
    – în microbuz, dacă stau pe scaunul singur mă revărs pe culoar, dacă stau pe scaunele duble nu se aşează nimeni lângă mine. Ar încăpea cineva mai subţire, dar efectiv nu se mai aşează nimeni.
    – mi se vorbeşte cu 'doamnă', deşi am o faţă tânără care mă trecea drept 'domnişoară' vânzătoarelor sau diverşilor oameni cu care interacţionam. Mă rog, aveam.
    – chestia cu mirosul de transpiraţie.. ei, asta n-am păţit-o. N-am mirosit niciodată. În schimb, sunt LAC de apă imediat ce-am ieşit din duş şi m-am şters cu prosopul, până să ajung măcar în hol. Chiar şi iarna. Iar acum, pe timp de vară, pe drumul spre şi dinspre serviciu de 20 de minute consum 2 pachete de şerveţele. Îmi picură apa de pe spate pe fund. Am mereu chiloţii uzi. Şi să nu ami vorbesc de eterna baltă şi iritaţiile aferente de sub sâni…
    – rezistenţa la efort o am surprinzător mai mare decât alţii, comparabilă cu oamenii sedentari dar normoponderali. Însă nu pot s-o aplic în practică, să fac un sport, ceva, pentru că transpir prea mult! E jenant să stai de vorbă cu cineva şi, cum ţi-ai luat şerveţelul de pe faţă, să înceapă să-ţi picure transpiraţia de la tâmple, de după gât, de pe frunte direct în ochi. Am mereu capul ud.
    – am picioarele umflate de când mă trezesc, iar seara când ajung acasă trebuie să-mi deschei sandalele pentru că se învineţesc efectiv. Într-o zi mi-a plesnit pielea la glezne şi au început să apară broboane de apă pe piele.
    – vorbind de picioare… de la măsura 40 am ajuns la măsura 41 să-mi fie mici, iar 42 nu găsesc.
    – vorbind de igienă… 2 lucruri am să spun: 1. da, e greu să ajungi să te speli prin toate locurile, la dracu', e greu şi să te ştergi la fund ca lumea. şi 2. Rasul prin zonele XXX? Dumnezeule mare! trebuie să mut toate pliurile şi cutele şi să-mi mut sânii de pe un genunchi pe altul şi tot nu fac o treabă ca lumea.
    – vorbind de epilat în general… rar mai ajung pe la o cosmeticiană, pentru că toate se strâmbă vizibil sau îmi fac pe loc un preţ care mă alungă pe uşă înapoi.
    – mi-e dor să mai pot sta picior peste picior. Ştiu că nu e sănătos, dar vreau să POT.
    – mi-a fost jenă când s-au comandat scaune de birou pentru firmă şi mie mi s-a adus unul fără braţe pentru că 'au uitat' să le monteze. Deşi curul meu gras încape încă într-unul cu braţe.
    – mi-e dor să pot ieşi înfăşurată într-un prosop din baie. Să mă cuprindă unul!
    – mi-e dor de uşurimea cu care păşeam şi să nu-mi mai fac vânt cu braţele, dizgraţios, când păşesc.
    – mi-e dor să-mi găsesc haine. A fost o vreme când îmi găseam haine urâte, de babă, mărimea mea. Nu le mai găsesc nici pe alea. De sutiene nu mai zic. Sau chiloţi!!

  5. – mi-e dor să merg la un suc pe o terasă. Nu am mai ieşit din casă de nu ştiu când, de frica de a mă întâlni cu cineva cunoscut care nu m-a mai văzut de peste un an. Deşi poate ăla m-ar judeca un pic în gândul lui şi şi-ar vedea de treabă. Dar evit şi asta. Drept care nu i-am răspuns nici acum unei foste colege de liceu care mi-a scris pe Facebook dorind să ne revedem. Pentru că nu vreau să se uite la mine şi să zică 'moamă, cum a ajuns şi asta'. Şi pentru că nu am cu ce să mă îmbrac de-o ieşire în oraş.
    – nu mai pot purta fuste sau rochii de niciun fel. Dacă problema frecatului coapselor până la rană în primele 5 minute de la ieşirea din casă am rezolvat-o purtând pantaloni scurţi (nu chiloţi modelatori, ăia se răsfrâng în sus pe coapse) pe sub ele, în cele scurte mi se văd genunchii care au duluri de grăsime în jurul lor şi pulpele care-s groase cât talia unui model slab, iar în cele lungi arăt a fimeie (nu femeie, fimeie) de la ţară. Trecută de 50 de ani.
    – mi-aş dori să încerc tunsori noi, însă cumva părul lung până la fund, aşa aspru şi deteriorat cum e el, e ultimul lucru de care mă mai agăţ sperând că distrage cumva atenţia de la grăsime, că ia ochii în primă fază şi mai acoperă spatele. Deşi în ultima vreme îl port doar prins. Pentru că transpir ca un cal în spume.
    – nu ştiu de când n-am mai purtat cizme. Demult, pe când eram mai slabă, am sunat la un tip care are un site cu încălţăminte din piele. De fapt, a sunat o colegă să întrebe nişte dimensiuni. Îmi iau şi eu inima în dinţi şi îi zic să-l întrebe şi ce circumferinţă au sus cizmele alea mişto de piele super ieftine de pe site. Deşi vorbea colega mea, îl auzeam pe ăla din telefon de parcă era pe speaker. Zice '36 cm'. Mă măsor în grabă şi-i zic colegei că eu am 46 cm circumferinţa gambei, colega îi spune, şi îl aud râzând şi zicând din telefon 'da' ce e aia, doamnă, elefant?'. Mam şucărit şi le-am luat oricum, zicând că le lărgesc, iar tipul, convins că le iau degeaba, le-a dat pe un preţ de nimic. Na, că am reuşit să le lărgesc 10 cm fără probleme şi le-am purtat o iarnă. Acum nu îmi mai vin.
    – mi-e ruşine să mănânc un covrig pe stradă, de foame, pentru că toată lumea se uită în gura mea.

    Sigur mai sunt lucruri de adăugat la listă, dar nu îmi mai vin în minte acum.
    O să recitesc ce-am scris mâine dimineaţă, poate mă zguduie şi pe mine, pentru că acum nu simt nimic, le-am scris de parcă nu-i despre mine. Ar fi şi momentul să încep o nouă cură, că mai am 20 de lei până luni şi practic nu mi-ar ajunge decât pentru nişte roşii şi castraveţi.
    Problema e că mi-am fituit anii şi sănătatea cu fel de fel de diete şi pastile minune, şi acum, deşi am o grămadă de dat jos şi teoretic aş putea slăbi repede, metabolismul meu e mort şi e minune dacă reuşesc să dau jos 4 kile, în orice fel, pe lună.
    Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să mă revărs (sîc!) aici, pe blogul tău. Poate mai citesc şi alţii. Şi, dacă mai citesc şi alţii, le reamintesc că eu am şi ceva probleme cu capul şi's mereu tristă şi lipsită de energie dar, de câte ori m-am apucat de o dietă, poate că a fost greu, însă nu a fost AŞA de greu şi după ce slăbeam îmi spuneam mereu, mic, încât să aud numai eu: ' n-a fost aşa de greu, de ce-am stat grasă toţi anii ăştia?!'
    Şi cam asta mă-ntreb şi acum, gândindu-mă că, de când te-am citit prima dată, tu ai dat jos 38 de kilograme fără să te biciui iar eu am mai pus 2 kg, mâncând haotic.

    Te îmbrăţişez! … mă rog, nu prea pot (de sâni), dar încerc 🙂

    Cu drag şi jale,
    Diana

LASA UN MESAJ

Please enter your comment!

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord

Please enter your name here