Pe Dumnezeu l-am cunoscut pe la varsta de trei ani, cand in viata si casa mea a intrat Buni, o ardeleanca buna ca painea calda si foc de bisericoasa. La drept vorbind e posibil sa Il fi intalnit eu si mai devreme, ca am amintiri vagi cu unul care ma tot intreba daca ma lepad de Satana in preajma unui cazan cu apa calduta. Pesemne credea ca ma sperie cu apa aia, nu stia ca eu inotasem in burta la mama si pe fata si pe spate si dupa noua luni capeti antrenament, nu gluma. Am plans totusi un pic, ca imi era frig si foame si ma zapacea cu intrebarile tipul cu haina neagra, lunga si cu tot felul de produse bisericesti pe langa el.
Dar sa revin la Buni. De la ea am invatat Inger, ingerasul meu, sa ma spal in cadita prin toate locurile intime, sa imi fac cruce si sa mananc tot din farfurie. Pentru partea cu mancatul pastrez niste vagi resentimente, dar ele dispar repede in fata senzatiei coplesitoare de caldura si de bucurie pe care o am cand mi-o amintesc pe femeia asta, care a fost sfatuitoarea mea de taina, fauritoare de minuni cu chip de zahar si bunica cu norma intreaga in perioada in care am deschis ochii spre lume. Si in mod precis daca am crezut ca suntem in mana unui nevazut Dumnezeu si multa vreme nu m-am indoit de asta, aceasta s-a intamplat pentru ca El a intrat in viata mea prin intermediul unei batrane blajine, cu ochii si vorba domoale.
Copiii de azi au bone cu pedigree care ii invata engleza, iar ardelencele batrane nu mai pleca din satul lor, pentru ca orasul li se pare o jungla in care nu si-ar mai auzi vocea sufletului si pe buna dreptate. Si nu stiu cum, dar am senzatia ca, din cauza asta, Dumnezeu priveste mai rar spre pamant, iar noi uitam, in fiecare zi cate putin ca acolo sus e totusi cineva.
Cum am mai spus pe aici, pastrez in inima un Dumnezeu al meu, prieten, care nu are asprimea de a-mi aminti zi de zi cat de mult am gresit, dar nici nu ma lasa sa ma iert. Nu ma lupt pentru ideea mea de credinta, dar nici nu o justific. Stiu ca e corecta. Am crezut in lucruri mult mai prostesti in viata, in dragostea si respectul barbatului care mi-a pus verigheta pe deget, in loialitatea celor pe care i-am tratat ca prieteni, in promisiunile unor politicieni pe care i-am lasat sa ma reprezinte. De ce, atunci, nu si in Dumnezeu?
Spre sfarsitul secolului al XVII-lea omul de stiinta francez Blaise Pascal isi incuraja colegii si prietenii sa faca un pariu: Pariati ca exista un Dumnezeu, caci, daca n-ar exista, ce-ati avea de pierdut?
Una din colegele mele dragi obisnuieste sa spuna ca atunci cand va pleca dintre noi si o sa ajunga acolo sus, divinitatea care o va intampina, in orice forma va fi fiind ea, va trebui sa dea, la randul sau, niste explicatii pentru lucrurile aparent de neinteles care se intampla aici, pe pamant. Mi-as dori sa fie asa, chiar daca, afland, nu va avea cui sa le spuna.
