tristete1Obezitatea e o boala. A corpului si/sau a mintii. De cele mai multe ori mai mult a mintii, cea care pare cel mai usor de controlat, dar, in realitate, e cel mai greu.

Spui mananc pentru ca imi cere organismul. Cere pe naiba. Corpul poate fi obisnuit sa nu mai ceara, dar pentru asta trebuie sa primeasca o comanda ferma, pe termen macar mediu, daca nu lung. Cum sa comanzi creierului sa nu mai ceara? E nevoie de o mare doza de autocontrol. Ca si in cazul nicotinei, dependenta fizica dispare destul de repede, in termen masurabil in zile, ramane dependenta psihica cu care trebuie sa te lupti uneori toata viata. Uneori….de cele mai multe ori.

Yoyo, tentatii mari, tentatii mici, dar multe, greu de infruntat, dinti stransi, hotarari care dureaza o zi, o saptamana. De luni fac o schimbare, nu mai mananc dulciuri si nici o paine intreaga la o masa, imi cumpar o bicicleta din asta, pot sa merg si la serviciu cu ea,  ba chiar si pana la piata, uite ce tari sunt cele de aici, unele au si cos de cumparaturi. De luni alerg prin parc, ma duc la sala, fac aerobic, merg mai mult pe jos, imi pun lacat la frigider, imi schimb viata, apoi garderoba, cuceresc barbatul vietii mele.  Atata numai ca ziua aia de luni e ca fata morgana, se indeparteaza in loc sa se apropie, degeaba se scurg datele in calendar.

Obezitatea este o dependenta. Cum spuneam, nu atat fizica, cat psihica. Dependenta de niste obiceiuri care te inlantuiesc, iti rapesc libertatea, obiceiuri care pot sa te omoare. Visezi sa intorci capete pe strada, asa de misto sa fii. Bullshit. Miza e dincolo de asta. Dincolo de frumusete, de vanitati desarte, de impliniri efemere, de toate prostiile din lume. Miza e viata insasi, dragilor. A voastra. A ta. Da, a ta, cel de acolo, din spatele ecranului. Ce ai spune sa nu indoliezi si indurerezi ireversibil niste oameni care te iubesc? Pe bune, cerceteaza adanc in sufletul tau si spune-mi: tu stii ce pret esti pe punctul de a plati pentru ca iti bati joc de corpul tau?

Haideti sa va spun acum ce m-a apucat. Saptamana trecuta un om bun si drag, coleg de multinationala de mai bine de 12 ani, dj si mc de neegalat la toate petrecerile corporatiste la care am participat, plus cea de la nunta mea, sufletul asta minunat, generos si vesel….a murit. Era in vacanta cu familia, se relaxa, lasase in urma grijile. In minutul asta era acolo, radea, se bucura de soare si plaja….si in cel urmator gata, stop joc, inima s-a oprit si el nu a mai fost acolo. Iar eu, si alaturi de mine sute de alti oameni care l-au cunoscut si iubit privim aiurea uluiti, cautam o explicatie, alta decat absurdul vietii, o explicatie care sa ne mai astupe din gol, care sa aline pierderea, sa ne ingaduie sa privim altfel decat cu teama orice om drag pe care il avem aproape si pe care poate ca maine o sa il pierdem, desi azi nu stim.

Fusese gras, prea gras, o lunga perioada din viata. Facuse la un moment dat o schimbare radicala, isi modificase parte din stilul de viata, dar cel vechi nu se poate sa nu fi lasat urme. Obezitatea lasa urme intotdeauna. Inima lui a obosit. Era o inima mare si buna, dar nu a putut face mai mult. Sa fi fost schimbarea prea tarzie? Nu avea mult peste 40 de ani, isi sarbatorise de curand aniversarea, era frumos si aprig si tanar….mult prea tanar ca sa plece, Dumnezeule mare!

Il putem plange si atat…sau il putem plange si, printre lacrimi, ne putem analiza stilul de viata propriu. Pretul de platit e prea mare. Nu pentru cel care il plateste cu viata, acela, cel putin teoretic, se duce intr-o lume mai buna, dar raman in urma oamenii, oamenii astia care l-au iubit si pe ei o sa ii doara si azi si maine si peste un an si nu o sa treaca niciodata de tot, povestea cu uitarea si timpul e numai o poveste la faza asta. Se mai atenueaza, dar nu trece complet niciodata, nu trece, dar lasa urme adanci.

Imi scria, zilele trecute, o prospata mamica si tare m-a mai bucurat mesajul ei:

Am auzit de multe ori spunându-mi-se “ai o față de păpuşă” (“şi un corp de balenă” continuam eu în gând). M-am luptat încă din copilărie cu kg în exces şi am avut momente în care eram tare mândră că reuşisem să scap de 10 chiar 20 de kg. Undeva m-am pierdut, de fapt, mi-am pierdut motivaţia dar am regăsit-o acum, de când am devenit mamă. Acum am o determinare care şi pe mine mă surprinde… Să fim serioşi, kg în plus reprezintă mai mult decât o problemă de ordin estetic, ele pot pune sănătatea în pericol. Acum ştiu cã TREBUIE să scap de rotunjimi pentru a fi sănătoasă. Copilul meu are nevoie de mine şi am de gând să ii fiu alături până va ieşi la pensie… Aşadar, să înceapă “eliberarea” !

Da, trebuie sa ne privim din afara adanc, in ochi.  Fara scuze, fara concesii, sa ne privim ca pe niste straini. Ne place ce vedem? E cazul sa luam omul ala care suntem, sa il luam de guler, sa il scuturam pana se dezmeticeste, astfel incat copiii nostri sa ajunga sa ne vada imbatranind!

3 COMENTARII

    • E crunt, cred, imi pot numai imagina. Pierderea in sine e greu de indurat, dar pierderea brusca e cumplita….Pierderea si amintirea omului care a fost si gandul ca niciodata…Doamne, ce inspaimantator poate fi cuvantul asta: “niciodata”.

  1. amandoua variante sunt crunte. Ingrijitul unei persoane dragi la pat e distrugator, iar a unei persoane obeze si mai crunt. Nu puteam 2 persoane sa intoarcem, spalam etc.
    Detalii care nu doresc nimanui, dar nimanui.

LASA UN MESAJ

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord