Lucrez intr-un birou in care toata lumea, pe langa job-ul propriu zis, fixat prin fisa postului, presteaza doua activitati: mancatul langa tastatura si discutatul despre ce a mancat, ce ar manca, ce a gatit in ultimii 5 ani, ce ar vrea sa gateasca sau ce a gatit vecina si i-a facut pofta. In pauzele de la respectiva prestatie, se plange ca s-a mancat prea mult si se vorbeste de diete, alea pe care toata lumea le stie, dar nu le tine nimeni. Si nu suntem nici unul trasi prin inel, decat daca inelul in cauza este cel tip hula hoop.
Chiar si musafirii ocazionali, veniti la discutii despre diverse proiecte, se opresc din analiza caietelor de sarcini si se abat catre subiectul respectiv, cand cineva pronunta, intamplator, cuvantul dieta sau mancare. Si nu, nu lucram intr-un restaurant, ci intr-un departament de helpdesk.
Traim cu totii in doua lumi paralele, a halitului si a slabitului, lumi ale caror granite nu le sesizam cu precizie, pentru ca se ascund intre monitoare, telefoane si probleme tehnice de toate felurile. Daca va imaginati ca suntem numai femei…va inselati: cei doi barbati prezenti nu fac exceptie, a tunat si ne-a adunat, dar macar ei sunt, de obicei, mai tacuti. Femeile insa par un izvor nesecat de retete si sfaturi culinare. Dimineata se cumpara, invariabil merdenele. Cine intarzie la serviciu, suna sa intrebe pe ceilalti daca nu vor cate o merdenea de la metrou, ca macar intarzierea sa fie mascata de aluatul fierbinte si doldora de grasime, intampinat cu oftaturi de placere. De la fosta sefa la actuala sefa si pana la cea mai nou anagajata a departamentului, la toate le scade, la un moment dat, glicemia si scaderea cu pricina cere in gura mare cel putin o ciocolata. Colac peste pupaza, ultima colega venita face niste prajituri sen-za-tio-na-le din care se incapataneaza sa ne aduca mai mereu pana cand dietelor mele le
vine sa ii dea una in cap, dar nu o fac, ca e fata buna, sufletista si muncitoare in rest. Singurul ei defect este ca gateste foarte bine.
Se discuta despre mancare cu pasiune nedisimulata, barbati si femei la un loc, care la o adica ne scoatem ochii precum chiorii cand apare cate o sarcina in plus, ne trezim uniti de retete culinare, secrete gastronomice, de parca am face parte dintr-o organizatie secreta, a carei parola de recunoastere este haideti sa va spun ce am gatit ieri.
Adaugati la asta cuptorul cu microunde pe care l-am cumparat si pozitionat intr-un colt si care, la aproape orice ora, de dimineata devreme pana seara tarziu, imprastie cu arome nebunesti, de la x sau y care isi incalzeste casoleta. Uite, chiar acum cand va vorbesc, narile imi sunt mangaiate agresate de parfumul ametitor al unor pulpe la cuptor cu garnitura de cartofi cu usturoi.
In conditiile acestea, sa tii dieta este cel putin frustrant. Toata lumea ma saboteaza in jur. Iar eu tin dieta de o saptamana jumatate, este prima din ultimii doi ani pe care nu am abandonat-o dupa primele zile. Initial am fost deprimata si revoltata ca trebuie sa stau, minim 8 ore pe zi alaturi de niste sabotori, intr-o zona care seamana discret cu scena sau culisele Masterchef. Ma simteam gata gata sa renunt in fiecare clipa. Ulterior, am prestat un pic de psihologie discreta cu neuronul meu singuratic: am incercat sa imi imaginez ca sunt intr-o cursa si toti cei care alearga alaturi de mine vor sa ma impiedice sa o castig. A functionat.
