Cine ofera si cine primeste in iubire? Si cat? Exista o regula, un procentaj, un prag sub care nimic nu mai merge si peste care totul e minunat?
Ar trebui sa existe, afurisit sa fie, un calcul si ar mai trebui sa fie unul constient, lucid, asa incat sa stii in orice moment unde este si ce ai de facut. Sau macar ce ar trebui sa faci, daca ai putea. Stiu ca o sa-mi sara, inca de la inceput, unii in cap, cum ca nu, calculul cu pricina nu incape in dragoste, ca nu conteaza si nu trebuie sa socotesti ce, cat si de cate ori. Dar numai cine nu s-a trezit inghitit intr-o mare, devastatoare iubire, legat de maini si de picioare, insetat sa primeasca o vorba buna, un semn, o confirmare, si totusi asteptand zadarnic…numai ala poate sa spuna ca nu incape loc de calcul.
Pana la urma e uman sa ne dorim ca tot ce oferim din miezul simtirii sa se intoarca inapoi si sa ne umple, sa ne adape sufletul insetat…si intr-o lume ideala chiar s-ar intoarce, numai realitatea ne da cu dorintele peste ochi.
In realitate tu speli vasele si el se uita la televizor, tu ai saruta pamantul de sub picioarele lui, iar el raspunde “mda, si eu tin la tine“, tu ii visezi de la a treia intalnire copiii inca nenascuti, stii deja cum o sa ii cheme pe fiecare si ce o sa imbraci ca soacra mare sau mica, iar el spera ca te-a invatat maica-ta sa gatesti, ca e satul de omleta si cartofi prajiti.
Zau ca daca in iubire s-ar putea, mai mult decat metaforic, taia facturi, fix ca aici, viata noastra ar fi mai usoara. Am castiga timp, macar cel in care ne intrebam, in timpul, pe final si inca mult dupa el “de ce?” Faptul ca stai sa calculezi cat dai si cate primesti, sa vezi daca se compenseaza, nu exclude dragostea si nu se transforma intr-una interesata. Inseamna numai ca stii ce vrei si ce meriti. Numai ca nu tii cont de matematica pura aproape niciodata, la fel de adevarat. Asta pentru ca dragostea nu te intreaba daca ai calculul pregatit. Vine si te ia pe sus si tu arzi si esti fericita sa arzi si cand calculul iti da cu minus tii ochii strans sa nu vezi. Am avut o data un iubit minunat, splendid si cu sase ani mai tanar, de exemplu. Nu imi oferea mai nimic pentru viitor si toata lumea vedea ca povestea e cu fundul in sus, numai eu ziceam ca, dimpotriva, lumea e aia care sta cu capul in jos. Ghici ce, aia chiar statea cum trebuie, ce tampenie de surpriza si in ce hal m-a palit!
Putini sunt cei care au curajul sa declare neperformante creditele acordate relatiei, sa anunte falimentul si sa se retraga, spunea minunata Alice Nastase de la Revista Tango-Marea Dragoste, vorbind despre teama de singurate.
Tare ar mai fi bine sa poti sa evaluezi ce primesti si sa recompensezi perfect echivalent, zau ca ai fi scutit, nu de suferinta, ca aia nu te intreaba, ci macar de felia dezamagirii care te pocneste peste fata, de caderile de sus care iti rup picioarele, de nu mai poti nici sa mergi, unde cu o luna in urma aveai aripi sa zbori.
Sigur, nu facem bilanturi, nu taiem facturi. Nu pe naiba. Idealul ar fi insa sa faci asta pe parcurs, nu la final. Ca pe parcurs, ca la exercitiile de matematica de la scoala, poti sa mai observi daca ai gresit semnul si sa mai dregi ceva. Daca ai ajuns la final, degeaba mai socotesti. Iar pana data urmatoare oricum nu ai sa tii minte, nu-ti fa iluzii.
