Nu-mi amintesc prea bine cum era pe vremea lui Ceausescu. Adica imi amintesc, dar prea putine de rau. Copil fiind, traiam intr-o bila de sticla in care nu ma afectau lucrurile care se intamplau, pentru ca nu stiam ca poate fi si altfel. Am imbracat atat uniforma de Soim al Patriei, cat si pe cea de pionier cu bucurie. Purtam matricola cu resemnare, era ceva din categoria asa trebuie, la fel ca si somnul de dupa amiaza sau facutul lectiilor.Imi amintesc insa cand mama a venit acasa plangand, dupa Revolutie, si mi-a spus ca a gasit la alimentara doua feluri de carne. Nu am inteles decat ca plangea de bucurie si ca sa gasesti in galantar doua feluri de carne trebuie sa fi fost un lucru nemaipomenit. Mi-am propus sa inteleg cand o sa fiu mai mare si mama si gospodina. Dar nu mai am cum, pentru ca am crescut in alte vremuri.
Nu pot sa scriu cu tristete de vremea lui Ceausescu pentru ca nu imi amintesc nimic trist. Pentru mine a fost copilarie si atat. Ok, am stat la coada la banane o data si am adus acasa un manunchi verde si mancand, m-am pomenit dezamagita, ca nu asa imi imaginasem eu bananele. Dar ce interesant fusese sa stau la coada aceea, la un loc cu toti prietenii mei din bloc!
Stiu ca erau acadele pe bat tari ca piatra si nici unul dintre adulti nu intelegea cum de imi plac atat de tare, spuneau ca nu au nici un gust. Pentru mine aveau gustul copilariei si va provoc sa gasiti unul mai dulce si bun.
Ma uitam numai duminica la desene animate, dar nici nu doream mai mult. Aveam atatea de facut pe afara! Elastice ce se cereau sarite, dude de cules direct din copac, flori de salcam si julituri de incasat. Si imi placea sa cant in cor, sa port snurul de comandanta de grupa si mereu imi pierdeam inelul de la cravata de pionier.
Stiu, am aflat ce se petrecea cu adevarat pe vremea aceea. Am aflat din povestile altora, pot citi in carti cum e cea a lui Mircea Hodarnau, Sperante pe cartela, care se lanseaza in data de 17 mai la Medias. Dar am fost prea mica sa inteleg mai multe exact la momentul in care se intamplau lucrurile. Si pentru asta….sunt recunoscatoare.
