Nu sunt in mod deosebit o iubitoare de animale, in orice caz nu mai mult decat de flori, de seri calde de primavara tarzie sau mangaieri lenese de vant aromit de salcami. Nu ma induioseaza peste poate credinta unui caine si nici nu ma umple de multumire torsul fericit al unei pisici. Nu dau des mancare ratelor din parcul din apropierea casei mele si nici nu ascult vrajita trilurile ciocarliei.
Dar, uneori, as vrea sa pot alege de ce fiinte sa ma inconjor in clipele in care simt ca nu mai am mult pana cand las garda jos, obosita si simt ca, prea ades. nu oamenii ar fi acelea, ci animalele.
Prefer sa ma latre un caine, decat un om, pentru ca animalul are intotdeauna un motiv care tine de fapt de tine, nu de el. Nu sare cu coltii degeaba, nu isi varsa frustrarea, desi, da, ca si omul, strange in jur, in haita, semeni gata sa-i tina isonul.
Prefer de o mie de ori sa ma muste un sarpe, nu un om, pentru ca sarpele o va face ca sa se apere de ceea ce interpreteaza ca o invazie , nu din pura si gratuita rautate.
Candva, omul a imblanzit animalul, si l-a facut tovaras, prieten. Mi-as dori ca, intr-o lume rasturnata, sa vina o vreme in care patrupedul sa-si invete stapanul, ca ar avea multe lectii de dat, sa-i ofere lucrul acela minunat care era de drept al lui….dar l-a aruncat cat colo: umanitatea.
