Minciuna
In fiecare zi din ultimii 15 ani tot ce am facut a fost sa ma gandesc ca viata asta nu e decat un morman de bullshit si sa ma revolt ca trebuie sa fiu acolo. Nu o simteam nici macar suportabila. Ma vedeam legata de ea nu prin dorinta, ci pentru ca nu eram atat de nebuna incat sa incerc sa ii rup firul, dar nici atat de sanatoasa incat sa ii gasesc sensul. Traiam si nu traiam. Ma intrebau unii ce imi place sa fac si nu stiam ce sa raspund rezonabil pentru public. Vreau sa evadez intr-un loc in care pot fi eu, dar sa nu mai fie nimeni acolo, ca oamenii dor cand ajungi sa-i iubesti. Vreau sa zac pe o plaja cu o cafea, un pachet de tigari, o carte si sa nu ma gandesc la nimic. Vreau sa mananc pana nu ma mai pot misca si sa anesteziez dorinta asta dementa de a fi vazuta.
Imi era rusine sa ma gandesc ca am fost nu proasta, ci inconstienta de mine atata timp, si oricum, aproape toata bucata din viata mea in care inca mai aveam sansa de a schimba ceva. Nu cred in batranicile care croseteaza impacate in fotoliu, sa ne intelegem. Daca esti la 70+ impacat, ori ai facut ceva cu viata ta, deci nu stai sa crosetezi in fotoliul ala, ori esti senil, deci impacarea nu ti se datoreaza, apare acolo doar ca o forma de inceput al sfarsitului. Oricum nu ma puteam ierta ca nu imi facusem timp de mine sa ma construiesc cum trebuie si vedeam cum actul de identitate imi insinueaza ca as fi prea batrana sa o mai iau de la capat.
Daca mi-ar fi cerut cineva sa aleg un cuvant in care sa ma descriu, as fi intrebat mai intai ce fel de cuvant. Mie intrebarile de genul asta, ca oricarui om obsedat de control, trebuiau sa mi se adreseze explicit, cu detalii, ca sa stiu exact ce se asteapta de la mine, ca altfel nu am cum sa raspund perfect. Si cum am epuizat pentru viata asta toate greselile permise, sa raspund perfect era singura alternativa.
Daca mi-ar cere un adjectiv, as spune: revoltata.
Daca mi-ar cere un verb, as spune: a uita.
Daca mi-ar cere un adverb, as spune: degeaba.
Daca m-ar intreba ce imi doresc cel mai mult in lume as spune: sa dispar.
Daca m-ar intreba de ce imi e cel mai tare frica as spune: ca mai e mult.
Daca ar fi fost sa aleg un singur cuvant totusi, unul, as fi ales prizoniera. Pentru ca indiferent cum evolua viata mea (presupunand ca mai avea cum sa evolueze, lucru de care ma indoiam temeinic) nu credeam ca voi mai iesi din formula asta vreodata. Eram prizoniera. Prizoniera unui corp care imbatraneste si va incepe curand sa se degradeze (momentan pe cat o face reusesc sa il ignor), a regretelor pentru lucrurile pe care le-am ales gresit si nu le mai pot repara, al timpului care e prea scurt pentru a mai face ceva si prea lung pentru a nu mai face nimic, a propriilor mele ganduri care ma chinuie precum vocile din cap pe nebuni, a unei tristeti iremediabile de a ma trezi dimineata in pielea mea.
Apropo: daca as fi fost nebuna, nu mi-as fi pus intrebarea daca sunt, nu-i asa? Pentru ca iti trebuie ceva mai mult decat un dram de ratiune ca sa te indoiesti de tine, corect?
Explicatia
Acum abia, cand ma apropii de intelegerea unei dureri pe care nici nu stiam ca o duc, am inteles ca ea a inceput in seara in care primul meu sot m-a strans de gat pana am lesinat si cand m-am trezit, mi-am continuat viata aparent netulburata. Stiam ca mi se intamplase ceva ce ar fi trebuit catalogat obiectiv drept rau, dar nu simteam raul ala ca o durere, nu il simteam deloc ca si cum mi s-ar fi intamplat mie. Stiam ca ar fi trebuit sa simt, dar…nu reuseam sa compun senzatia deloc, nici in mine, nici in afara mea. Asa ca am continuat sa traiesc ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Dar se intamplase. Freeze.
Din urmatorul episod imi amintesc doar ca el a lovit pana cand a iesit pe balcon sa respire aer proaspat, ca obosise lovindu-ma,iar eu stateam pe canapea prinvindu-l. Nu ma durea deloc corpul, dar imi parea rau ca trebuie sa ii spun sa plece.
Nu cunoscusem niciodata violenta, asa ca nici nu ma temusem niciodata de ea, nici nu invatasem sa ma apar, sa o gestionez: raspunsul meu a fost instinctual si complet. Am fugit de partea din mine capabila sa inteleaga si sa sufere si am refuzat sa o mai accept ca bucata integranta, efectiv am negat ca o mai am. O parte din mine continua sa existe, sa mearga la munca, sa actioneze social si o alta parte s-a ascuns…tot de mine. Nu a murit, ca daca murea, nu eram aici sa scriu, ci probabil deja autoarea unei carti cu o poveste naiva si superficiala si final cu au trait (ne)fericiti pana la adanci batraneti. Doar s-a ascuns. Freeze.
Starea de freeze e o inghetare emotionala, o fragmentare interioara. Psihicul se descompune definitiv in parti asemanatoare unui puzzle, care nu mai au nicio coerenta. Psihicul recurge la acest mecanism atunci cand se confrunta cu o experienta traumatica atat de dureroasa sau amenintatoare, incat nu o poate integra ca parte a sinelui unitar. Partea care a suferit trauma este separata de partea care continua sa functioneze in lumea de zi cu zi. Aceasta asigura supravietuirea, dar duce la o lipsa de coerenta interioara.
In timpul asta tata murea. Am inceput sa plang, a aparut F., eu tot plangeam si spuneam ca viata nu merita si ca nu exista nimic sa o fac suportabila. Iar el tot credea ca ma poate vindeca de lacrimi. Am incercat sa il alung, cred ca atunci a scos capul o secunda la lumina aia din mine adormita, amortita, dar cum F. protesta, i-am bagat un cot in gura nebunei care vorbise neintrebata si cand tata nu a mai fost, m-am casatorit din nou si l-am lasat sa ma aiba. Daca eu tot nu ma voiam, de ce sa nu ma ofer cuiva care parea sa aiba nevoie de corpul care ramasesem. Incet-incet lacrimile s-au oprit, izvorul nu e nesfarsit, cum s-ar crede. Viata a mers inainte si eu dusa de ea. A ramas un gust amar undeva, dar credeam ca asa ajungi sa simti la o varsta, credeam ca asta este normalitatea. Vedeam eu ca nu sunt toti la fel de tristi ca mine in jur, dar ziceam ca sunt ei prea superficiali si eu prea inteligenta pentru propriul meu bine. Ca in filmul ala cu Jack Nicholson, filmul meu de suflet, As good as it gets, ma gandeam ca atata timp cat e suportabil de rau, merge, mai bine de atat nu se poate. Freeze.
Inceputul sfarsitului a venit atunci cand am atras, fara sa vreau si sa fac ceva pentru asta, singurul om din lume care fugea de el mai tare decat fugeam eu de mine. Teoriile spun ca nu e intamplator, ca atragem oameni care ne activeaza traumele, tocmai ca sa avem sansa de a ne vindeca. A dracului sansa. Tipul asta a fost mai convingator decat toata strategia mea de supravietuire: m-a chemat spre el atat de insistent incat m-am dus, ca apoi sa spuna ca el nu ma poate iubi asa, dar nici nu ma poate lasa in pace. Tin minte ca m-am gandit atunci ca uite, asta a reusit sa faca ce nu au facut zeci inaintea lui: sa ma invalideze ca femeie complet. Degeaba am incercat sa ma intorc la mecanismele care ma salvasera anterior, degeaba am incercat sa ma refugiez in iluzia casniciei, in adrenalina dorintei. Nu mai functiona nimic.
Durerea a inceput sa iasa si pentru ca nu mai stiam ce sa fac, am renuntat sa ma mai apar. Si cand nu a mai fost nimic din mine cred ca am inceput sa ma gasesc. Se intampla cu aproape doi ani in urma.
Adevarul
De acolo am inceput sa adun, ca un puzzle, piesa dupa piesa. Fiecare insemna ceva separat, dar nu aveam viziunea intregului. Doi ani aproape si i-am inteles pe toti de curand, intr-o singura noapte, ar trebui sa insemn data in calendar. De atunci fac un singur lucru: pun lucruri cap la cap si vars rau si venin din mine in fel si chip (in plans, in scris, in conversatii reale, in discutii imaginare, in explozii de revolta, in nopti albe, in mancat compulsiv. In toate felurile in care poate un corp si un creier si un suflet sa se verse, am varsat. E obositor, dar e o oboseala buna, ca duce la concluzii. Gustul ala amar incepe in sfarsit sa se atenueze si nu e doar o iluzie, ca nu ai cum sa nu observi o diferenta cand apare prima oara dupa atata pustiu de vreme. Sunt stabila, dar nu ca o nebuna stabila din tratament, nu ca un cancer in remisie, nu ca un leu care a obosit de invartit in cusca, ci ca un om care a scormonit o rana pana a ajuns la os si dupa ce a taiat si scos tot ce era stricat, acum a lasat-o fara pansament, ca a auzit ca in aer liber se vindeca mai repede. Si s-a format deasupra o pojghita subtire, cand sufli, vezi ca nu te mai sageata, tot e durere acolo, dar suportabila. Atat de stabila sunt: inca departe de vindecarea finala, dar cu constiinta ca unicul mod in care te poti salva e singur.
Nu am nici cea mai vaga idee ce o sa fac cu viata mea, dar imi dau sansa de a spera ca nu toate zarurile au fost aruncate. Am doar propria mea companie si nu e una chiar asa de rea. Simt din nou si nu o sa resping asta numai pentru ca s-ar putea sa doara, dimpotriva, ma bucur de fiecare zi, asa cum vine, fara sa mai incerc sa o desfac in mii de bucati, de toate lucrurile misto care mi se pot intampla ca si cum as mai avea tot timpul din lume inainte: fara control, fara analize, doar magie.
Mi-au trebuit 15 ani, dar sunt aici acum si eu din mine nu mai plec.
