As good as it gets

Minciuna

In fiecare zi din ultimii 15 ani tot ce am facut a fost sa ma gandesc ca viata asta nu e decat un morman de bullshit si sa ma revolt ca trebuie sa fiu acolo. Nu o simteam nici macar suportabila. Ma vedeam legata de ea nu prin dorinta, ci pentru ca nu eram nici atat de nebuna incat sa incerc sa ii rup firul, dar nici atat de sanatoasa incat sa ii gasesc sensul. Traiam si nu traiam. Ma intrebau unii ce imi place sa fac si nu stiam ce sa raspund rezonabil pentru public. Vreau sa evadez intr-un loc in care pot fi eu, dar sa nu mai fie nimeni acolo, ca oamenii dor cand ajungi sa-i iubesti. Vreau sa zac pe o plaja cu o cafea, un pachet de tigari, o carte si sa nu ma gandesc la nimic. Vreau sa mananc pana nu ma mai pot misca si sa anesteziez dorinta astfel asta dementa de a fi vazuta. Daca nu exist sau daca nu sunt eligibila, nu pot invinui pe nimeni ca nu ma cauta in mine, ca fie ma ignora, fie nu trece naibii de ambalaj.

Imi era rusine sa ma gandesc ca am fost nu proasta, ci inconstienta de mine atata timp, si oricum, aproape toata bucata din viata mea in care inca mai aveam sansa de a schimba ceva. Nu cred in batranicile care croseteaza impacate in fotoliu, sa ne intelegem. Daca esti la 70+ impacat, ori ai facut ceva cu viata ta, deci nu stai sa crosetezi in fotoliul ala, ori esti senil, deci impacarea nu ti se datoreaza, apare acolo doar ca o forma de inceput al sfarsitului. Oricum nu ma puteam ierta ca nu imi facusem timp de mine sa ma construiesc cum trebuie si vedeam cum actul de identitate imi insinueaza ca as fi prea batrana sa o mai iau de la capat.

Daca mi-ar fi cerut cineva sa aleg un cuvant in care sa ma descriu, as fi intrebat mai intai ce fel de cuvant. Mie intrebarile de genul asta, ca oricarui om obsedat de control, trebuiau sa mi se adreseze explicit, cu detalii, ca sa stiu exact ce se asteapta de la mine, ca altfel nu am cum sa raspund perfect. Si cum am epuizat pentru viata asta toate greselile permise, sa raspund perfect era singura alternativa.

Daca mi-ar cere un adjectiv, as spune: legata.
Daca mi-ar cere un verb, as spune: a uita.
Daca mi-ar cere un adverb, as spune: degeaba.
Daca m-ar intreba ce imi doresc cel mai mult in lume as spune: sa dispar.
Daca m-ar intreba de ce imi e cel mai tare frica as spune: ca mai e mult.

Daca ar fi fost sa aleg un singur cuvant totusi, unul, as fi ales prizoniera. Pentru ca indiferent cum ma gandeam eu ca va continua viata mea (presupunand ca mai avea cum sa evolueze, lucru de care ma indoiam temeinic) nu credeam ca voi mai iesi din formula asta vreodata. Eram prizoniera. Prizoniera unui corp care imbatraneste si va incepe curand sa se degradeze (momentan pe cat o face reusesc sa il ignor), a regretelor pentru lucrurile pe care le-am ales gresit si nu le mai pot repara, al timpului care e prea scurt pentru a mai face ceva si prea lung pentru a nu mai face nimic, a propriilor mele ganduri care ma chinuie precum vocile din cap pe nebuni, a unei tristeti iremediabile de a ma trezi dimineata in pielea mea. Again and again and useless.

Apropo: daca as fi fost nebuna, nu mi-as  fi pus intrebarea daca sunt, nu-i asa? Pentru ca iti trebuie ceva mai mult decat un dram de ratiune ca sa te indoiesti de tine, corect?

Explicatia

Acum abia, cand ma apropii de acceptarea unei dureri pe care nici nu stiam ca o duc, am inteles ca ea a inceput in seara in care primul meu sot m-a strans de gat pana am lesinat si cand m-am trezit, mi-am continuat viata aparent netulburata. Stiam ca mi se intamplase ceva ce ar fi trebuit catalogat obiectiv drept rau, dar nu simteam raul ala ca o durere, nu il simteam deloc ca si cum mi s-ar fi intamplat mie. Stiam ca ar fi trebuit sa simt, dar…nu reuseam sa compun senzatia deloc, nici in mine, nici in afara mea. Asa ca am continuat sa traiesc ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. Se intamplase. Freeze.

Din urmatorul episod imi amintesc doar ca el a lovit pana cand a iesit pe balcon sa respire aer proaspat, ca obosise, iar eu stateam pe canapea privindu-l. Nu ma durea deloc nici corpul si nici sufletul, dar imi parea vag rau ca trebuie sa ii spun sa plece.

Nu cunoscusem niciodata violenta, asa ca nici nu ma temusem niciodata de ea, nici nu invatasem sa ma apar, sa o gestionez: raspunsul meu a fost instinctual si complet. Am fugit de partea din mine capabila sa inteleaga si sa sufere si am refuzat sa o mai accept ca bucata integranta, efectiv am negat ca o mai am. O parte din mine continua sa existe, sa mearga la munca, sa actioneze social si o alta parte s-a ascuns…tot de mine. Nu a murit, ca daca murea, nu eram aici sa scriu, ci probabil deja autoarea unei carti cu o poveste naiva si superficiala si final cu au trait (ne)fericiti pana la adanci batraneti. Doar s-a ascuns. Freeze. Acuma serios, zici ca astea sunt filme, ca nu se petrec in realitate, dar uite ca se petrec. S-au petrecut cu mine si cred ca le pun acum pe hartie ca sa mi le  insusesc, sa mi le fac credibile, ca inca au un aer de ireal, de nu, nu am fost eu acolo.

Starea de freeze e o inghetare emotionala, o fragmentare interioara. Psihicul se descompune definitiv in parti asemanatoare unui puzzle, care nu mai au nicio coerenta. Psihicul recurge la acest mecanism atunci cand se confrunta cu o experienta traumatica atat de dureroasa sau amenintatoare, incat nu o poate integra ca parte a sinelui unitar. Partea care a suferit trauma este separata de partea care continua sa functioneze in lumea de zi cu zi. Aceasta asigura supravietuirea, dar duce la o lipsa de coerenta interioara.

In timpul asta tata murea. Asta nu mai e o metafora. Efectiv murea in el, in fiecare zi cate putin. Mai intai era doar ciudat si ne intrebam de ce, apoi ciudatenia in final a primit un diagnostic si estimarea doctorilor de 3 saptamani s-a dovedit corecta. Cele mai grele 3 saptamani din viata mea. Am inceput sa plang, a aparut F., eu tot plangeam si spuneam ca viata nu merita si ca nu exista nimic sa o faca suportabila. Iar el tot credea ca ma poate vindeca de lacrimi. Am incercat o singura data sa il alung, cred ca atunci a scos capul o secunda la lumina aia din mine adormita, amortita, dar cum F. protesta, i-am bagat un cot in gura nebunei care vorbise neintrebata si cand tata nu a mai fost, m-am casatorit din nou si l-am lasat sa ma aiba. Daca eu tot nu ma voiam, de ce sa nu ma ofer cuiva care parea sa aiba nevoie de corpul care ramasesem? Incet-incet lacrimile s-au oprit, izvorul nu e nesfarsit, cum s-ar crede. Viata a mers inainte si ea ma ducea pe mine, nu eu pe ea. A ramas un gust amar profund, dar credeam ca asa ajungi sa simti la o varsta, credeam ca asta este normalitatea. Vedeam eu ca nu sunt toti la fel de tristi ca mine in jur, dar ziceam ca sunt ei prea superficiali si eu prea inteligenta pentru propriul meu bine. Ca in filmul ala cu Jack Nicholson, filmul meu de suflet, As good as it gets, ma gandeam ca atata timp cat e suportabil de rau, merge, mai bine de atat nu se poate. Freeze.

Inceputul sfarsitului a venit atunci cand am atras, fara sa vreau si sa fac ceva pentru asta, singurul om din lume care fugea de el mai tare decat fugeam eu de mine. Teoriile spun ca nu e intamplator, ca atragem oameni care ne activeaza traumele, tocmai ca sa avem sansa de a ne vindeca. A dracului sansa. Tipul asta a fost mai convingator decat toata strategia mea de supravietuire: m-a chemat spre el atat de insistent incat m-am dus, ca apoi sa spuna ca el nu ma poate iubi asa. S-a dovedit ca nici nu ma poate lasa in pace si pe asta l-am lasat sa o joace cum voia el, eu eram papusa cu sfoara, dar ca element de noutate, tin minte ca m-am gandit atunci ca uite, asta a reusit sa faca ce nu au facut zeci inaintea lui: sa ma invalideze ca femeie complet. Degeaba am incercat sa ma intorc la mecanismele care ma salvasera anterior, degeaba m-am refugiat in iluzia casniciei, in adrenalina dorintei. Nu mai functiona nimic, eram goala.

Durerea a inceput sa iasa in valuri: ma lasa o vreme, apoi ma izbea cand ma asteptam mai putin si pentru ca nu mai stiam ce sa fac, am renuntat sa ma mai apar de ea, am lasat-o sa ma acopere complet, sperand sa ma faca sa nu mai pot respira. Si cand nu a mai fost nimic din mine, cred ca am inceput sa ma gasesc. Se intampla cu aproape doi ani in urma, dar eu inca nu stiam.

Adevarul

De acolo am inceput sa adun, ca un puzzle, piesa dupa piesa. Fiecare insemna ceva separat, dar nu aveam viziunea intregului. Mi-am dat seama ca se intampla ceva cand am inceput sa ma revolt si in paralel sa devin constienta de propria mea incoerenta. Aveam perioade de amorteala si perioade de constientizare a prapastiei dintre mine si mine. Colectam in minte intamplari carora nu le intelegeam sensul, adunam reactii proprii neasteptate pe care nu stiam sa le explic, dar mi le notam in cap ca pe foaie. Doi ani aproape am adunat asa si brusc s-a legat totul, intr-o singura noapte, ar trebui sa insemn data in calendar. Am scris in noaptea aia. Mult.

De atunci fac un singur lucru: pun lucruri cap la cap, le vad cum se leaga si vars rau si venin din mine in fel si chip: in plans, in scris, in conversatii reale, in discutii imaginare, in explozii de revolta, in nopti albe, in mancat compulsiv. In toate felurile in care poate un corp si un creier si un suflet sa se verse, am varsat. E obositor, dar e o oboseala buna, ca duce la concluzii. Gustul ala amar incepe in sfarsit sa se atenueze si nu e doar o iluzie, ca nu ai cum sa nu observi o diferenta cand apare prima oara dupa atata pustiu de vreme. Sunt stabila, dar nu ca o nebuna stabila din tratament, nu ca un cancer in remisie, nu ca un leu care a obosit de invartit in cusca, ci ca un om care a scormonit o rana pana a ajuns la os si dupa ce a taiat si scos tot ce era stricat, acum a lasat-o fara pansament, ca a auzit ca in aer liber se vindeca mai repede. Si s-a format deasupra o pojghita subtire, cand sufli, vezi ca nu te mai sageata, tot e durere acolo, dar suportabila. Ce o face, de fapt, suportabila, nu e intensitatea, ca aia e inca dementa, ci gandul ca e finita. Spre deosebire de anii astia ai mei 15, irositi, in care nu vedeam sensul de a ma trezi dimineata, in care speram sa ma imbolnavesc de o boala incurabila ca sa pot sa plec fara sa fac eu alegerea, in care eram convinsa ca nu se va schimba nimic niciodata, acum incep sa cred ca se poate schimba la un moment dat. Ca o sa vina o secunda in care durerea o sa se opreasca. Gandul asta o face suportabila. Si gandul ca de fapt, numai de mine depinde, nu trebuie sa caut un erou salvator. Atat de stabila sunt: inca departe de vindecarea finala, dar cu constiinta ca unicul mod in care te poti salva e singur sau deloc. Nu o sa neg ca exista factori, trepte, catalizatoare, oameni care m-au ajutat sa vad. Dar de legat, eu le-am legat pe toate.

E banal sa spun ca purtam o masca, toti purtam, mai mult sau mai putin. M-am ascuns de toti pentru ca primul si cel mai periculos om care ma putea gasi…eram eu.

Nu am nici cea mai vaga idee ce o sa fac cu viata mea, dar imi dau sansa de a spera ca nu toate zarurile au fost aruncate. Am propria mea companie si nu e una chiar asa de rea. Simt din nou lucruri si nu o sa resping asta numai pentru ca s-ar putea sa doara, dimpotriva, imi dau voie sa simt, incerc sa nu ma grabesc nicaieri, ci sa ma bucur de fiecare zi, asa cum vine, fara sa mai incerc sa o desfac in mii de bucati, sa  ma bucur de toate lucrurile misto care mi se pot intampla ca si cum as mai avea tot timpul din lume inainte: fara control, doar magie.

Mi-au trebuit 15 ani, dar sunt aici acum si eu din mine nu mai plec.