Ce inseamna obezitatea: o marturisire care te zguduie din temelii

Cu ceva timp in urma scriam un articol in care insiram lucruri care nu se spun despre obezitate. Aseara, am primit la acest articol o marturisire atat de cutremuratoare, incat m-a lasat muta. M-am regasit atat de puternic in randurile cititoarei mele, incat aveam sentimentul ca citesc lucruri scrise de mine…cele pe care nu am avut curajul sa le spun nimanui atat de deschis, atat de franc, de sincer…de dureros de sincer.

Procentul de persoane care scapa de obezitate, isi schimba stilul de viata si nu se mai ingrasa ulterior este mai mic decat al celor care se lasa de droguri

Am sa va redau in continuare aceasta marturisire….si indraznesc sa o fac din doua motive. In primul rand pentru ca fata asta (pe care o sa o botez X, pentru un minim de intimitate), ar vrea ca  lucrurile pe care le spune sa reuseasca sa zguduie cat mai multa lume, sa ofere o motivatie in plus celor aflate in lupta cu kilogramele, in randul carora se numara, de altfel. Cred cu tarie ca uneori un soc te poate trezi la realitate, te poate face sa lupti pentru a-ti redobandi viata, a te recastiga. In al doilea rand sunt absolut sigura ca primul pas catre vindecare (si, na, vorbesc ca psihologii din filmele ieftine) este constientizarea problemei si asumarea ei. Vindecare? Vindecare, da, pentru ca vorbim de o boala, de o dependenta extraordinar de dificil de depasit. Poate ca pentru cine nu a fost acolo asta pare greu de inteles, trebuie numai sa ma creada pe cuvant. Am urmarit aseara un reportaj la televizor despre obezitate si se pare ca studiile au arat un adevar cumplit: procentul de persoane care scapa de obezitate, isi schimba stilul de viata si nu se mai ingrasa ulterior este mai mic decat al celor care se lasa de droguri. Da, mai mic!!!! Tentatia este la tot pasul. Cred cu tarie ca si pentru lupta impotriva kilogramelor ar trebui sa existe grupuri de suport, online, dar mai ales offline, asa cum sunt cele ale alcoolicilor anonimi. Iar daca nu sunt, sa le facem!

Iata povestea:

Mă cheamă X….. Am 28 de ani, 1,75 m, am fost mereu înaltă, şolduroasă şi pieptoasă (am acum 130 cm circumferinţa bustului, este groaznic, dar asta e deja altă problemă, mă consolez cu gândul că 5 kile stau doar în sâni :). Dar, oricât bustul şi fundul şi coapsele cereau XXL, măcar nu aveam burtă şi aveam braţe subţiri, frumoase. Nu-mi mai amintesc greutăţile la care arătam bine, dar îmi amintesc precis, pe ani, chiar pe luni, raportat şi la anumite evenimente din viaţa mea, greutăţile de când am început să mă îngraş. Adaugă la asta o depresie care a escaladat din clasa a 12a până acum, căreia i s-a asociat o anxietate groaznică în strânsă legătură cu greutatea, o să detaliez mai jos.

La 85 kg, mă vedeam grasă. Privind în urmă la poze, eram chiar super. Cred că 85 de kilograme (hai, 80) ar fi targetul meu ultim, 75 mi se par prea puţine (deh, mentalitatea omului gras care nici nu mai visează să ajungă acolo). Am luat faimoasa Capsulă de slăbit, care m-a adus la 78 de kile şi la palpitaţii, după care am început să mă îngraş la loc, necontrolat şi alarmant de rapid. Mai ţineam câte o dietă, puneam la loc. Şi peste.

La 90 de kile mi-am făcut cont pe un site de diete, socializam cu fetele, postam poze pe care le uram, cu mine atunci. Primeam încurajări, am ţinut diete, m-am înscris şi la sală, am ajuns la 82 kile, m-am lăsat iar să dospesc.

Anul trecut, în primăvară, aveam 96 de kile şi am găsit în calculator o conversaţie între prietenul meu şi o gagică super sexi cu care flirta de mama focului şi căreia îi spunea că m-am îngrăşat groaznic (aveam 90 când ne-am cunoscut, dar l-am prostit atunci că am 80 şi m-a crezut, eram plină dar încă arătam decent). Şi că sunt fată bună de felul meu dar nu prea mai are chef să mă atingă. M-am supărat, am făcut urât, 6 zile nu am putut pune nimic în gură decât apă. De supărare. Dar apoi m-am urcat pe cântar şi… nu scăzusem deloc. DELOC.

La vreo lună distanţă, când am atins SUTA, m-am apucat de Dukan. Mergea, sunt cel mai mare fan în viaţă al cărnii. Nu am spus nimănui că ţin dieta, voiam să înceapă să curgă comentariile frumoase. Am slăbit 10 kilograme, mă simţeam minunat, se lărgiseră pantalonii (doar un pic, că la gabaritul ăla 10 kile sunt cât 1 pentru cele mai slăbuţe), iar într-o zi o colegă de serviciu, văzând că-mi asamblez o uriaşă salată de roşii, castraveţi, ceapă şi 2 ouă, mi-a spus că aş putea să mănânc numai jumate din ea, că şi aşa sunt grasă şi că trebuie să realizez odată şi odată în ce hal am ajuns. Mi-am mâncat salata printre lacrimi şi în ziua aia mi-am băgat p… în ea de dietă. Dacă şi aşa nu se vedea, ce rost avea, nu?

În ianuarie anul ăsta, am ajuns la 116 kilograme. Depresie, nervi, 2 joburi care-mi mănâncă timpul şi zilele şi, cel mai important, lipsa banilor şi suma datoriilor pe care le am. Mâncarea e singura mea consolare, deşi după ce mănânc mor de vinovăţie şi… mă duc să mă culc. Mereu. Am cea mai naşpa formă de bulimie: în care mănânc mult şi prost, acumulez, mă simt prost…şi atât.


M-am apucat să beau shakeuri Herbalife, împreună cu mama mea, care avea pe-atunci un pic peste o sută de kile, cum a avut mereu, îmi dădea mie să port pantaloni care ei îi erau mici. Ei bine, Herbalife funcţionează… dacă te ţii cu mare stricteţe. Mama a slăbit până la 75 de kile, şi în fiecare weekend e pe munte. Merge mult pe jos, urcă munţi (bine, acum poate). M-a disciplinat şi pe mine, Am ajuns de la 116 kile la 110… în vreo 2 luni şi ceva. Şi am abandonat – nu slăbeam pe cât de repede ar fi trebuit, dar mă şi sabotam singură. Acum am 112, fix greutatea de la care ai plecat tu.


Dana, ţi-am descoperit blogul pe când publicai prima postare pe subiect, cea cu Am slăbit 7 kilograme într-o lună. Şi m-a bucurat mult să văd că se poate, dar nu m-a urnit din lenea mea deloc, pentru că sunt în stadiul în care nimic se pare că n-o mai poate face… Mai intram periodic, îţi vedeam progresul şi mă bucuram. Pentru tine. Şi mă bucur şi acum. Eşti minunată! Şi ai o voinţă fantastică, pe care nu cred s-o fi avut eu vreodată. Am să le tot recitesc, poate o să se producă şi declicul ăla în mine, cea care doarme tot timpul liber pe care îl are…

Pe subiect, acum, după ce mi-am zis istoria cu kilele, să adaug la ce mă incomodează pe mine fizic, zilnic, din cauza kilogramelor în plus:

•  bă, nu se mai uită nimeni pe stradă după mine. Înainte mă deranja, toate privirile se duceau spre ţâţe, eram agasată zilnic de priviri. Normal, aveam cupa D în liceu. Acum, deşi-s de cupă G! şi mai mari ca niciodată, nu mai atrag nicio privire, sunt ‘tot o grasă’.
• maică-mea îmi dă ea blugii care i-au rămas ei largi şi eu abia reuşesc să-i ridic mai sus de coapse.

• în microbuz, dacă stau pe scaunul singur mă revărs pe culoar, dacă stau pe scaunele duble nu se aşează nimeni lângă mine. Ar încăpea cineva mai subţire, dar efectiv nu se mai aşează nimeni. 

• mi se vorbeşte cu doamnă, deşi am o faţă tânără care mă trecea drept ‘domnişoară’ vânzătoarelor sau diverşilor oameni cu care interacţionam. Mă rog, aveam.

• chestia cu mirosul de transpiraţie.. ei, asta n-am păţit-o. N-am mirosit niciodată. În schimb, sunt LAC de apă imediat ce-am ieşit din duş şi m-am şters cu prosopul, până să ajung măcar în hol. Chiar şi iarna. Iar acum, pe timp de vară, pe drumul spre şi dinspre serviciu de 20 de minute consum 2 pachete de şerveţele. Îmi picură apa de pe spate pe fund. Am mereu chiloţii uzi. Şi să nu ami vorbesc de eterna baltă şi iritaţiile aferente de sub sâni…

• rezistenţa la efort o am surprinzător mai mare decât alţii, comparabilă cu oamenii sedentari dar normoponderali. Însă nu pot s-o aplic în practică, să fac un sport, ceva, pentru că transpir prea mult! E jenant să stai de vorbă cu cineva şi, cum ţi-ai luat şerveţelul de pe faţă, să înceapă să-ţi picure transpiraţia de la tâmple, de după gât, de pe frunte direct în ochi. Am mereu capul ud.

• am picioarele umflate de când mă trezesc, iar seara când ajung acasă trebuie să-mi deschei sandalele pentru că se învineţesc efectiv. Într-o zi mi-a plesnit pielea la glezne şi au început să apară broboane de apă pe piele.

• vorbind de picioare… de la măsura 40 am ajuns la măsura 41 să-mi fie mici, iar 42 nu găsesc.

• vorbind de igienă… 2 lucruri am să spun: 1. da, e greu să ajungi să te speli prin toate locurile, la dracu’, e greu şi să te ştergi la fund ca lumea. şi 2. Rasul prin zonele XXX? Dumnezeule mare! trebuie să mut toate pliurile şi cutele şi să-mi mut sânii de pe un genunchi pe altul şi tot nu fac o treabă ca lumea.

• vorbind de epilat în general… rar mai ajung pe la o cosmeticiană, pentru că toate se strâmbă vizibil sau îmi fac pe loc un preţ care mă alungă pe uşă înapoi.

• mi-e dor să mai pot sta picior peste picior. Ştiu că nu e sănătos, dar vreau să POT.

• mi-a fost jenă când s-au comandat scaune de birou pentru firmă şi mie mi s-a adus unul fără braţe pentru că ‘au uitat’ să le monteze. Deşi curul meu gras încape încă într-unul cu braţe.

• mi-e dor să pot ieşi înfăşurată într-un prosop din baie. Să mă cuprindă unul!

• mi-e dor de uşurinta cu care păşeam şi să nu-mi mai fac vânt cu braţele, dizgraţios, când păşesc.

• mi-e dor să-mi găsesc haine. A fost o vreme când îmi găseam haine urâte, de babă, mărimea mea. Nu le mai găsesc nici pe alea. De sutiene nu mai zic. Sau chiloţi!! 

• mi-e dor să merg la un suc pe o terasă. Nu am mai ieşit din casă de nu ştiu când, de frica de a mă întâlni cu cineva cunoscut care nu m-a mai văzut de peste un an. Deşi poate ăla m-ar judeca un pic în gândul lui şi şi-ar vedea de treabă. Dar evit şi asta. Drept care nu i-am răspuns nici acum unei foste colege de liceu care mi-a scris pe Facebook dorind să ne revedem. Pentru că nu vreau să se uite la mine şi să zică ‘moamă, cum a ajuns şi asta’. Şi pentru că nu am cu ce să mă îmbrac de-o ieşire în oraş.

• nu mai pot purta fuste sau rochii de niciun fel. Dacă problema frecatului coapselor până la rană în primele 5 minute de la ieşirea din casă am rezolvat-o purtând pantaloni scurţi (nu chiloţi modelatori, ăia se răsfrâng în sus pe coapse) pe sub ele, în cele scurte mi se văd genunchii care au duluri de grăsime în jurul lor şi pulpele care-s groase cât talia unui model slab, iar în cele lungi arăt a fimeie (nu femeie, fimeie) de la ţară. Trecută de 50 de ani.

• mi-aş dori să încerc tunsori noi, însă cumva părul lung până la fund, aşa aspru şi deteriorat cum e el, e ultimul lucru de care mă mai agăţ sperând că distrage cumva atenţia de la grăsime, că ia ochii în primă fază şi mai acoperă spatele. Deşi în ultima vreme îl port doar prins. Pentru că transpir ca un cal în spume.

• nu ştiu de când n-am mai purtat cizme. Demult, pe când eram mai slabă, am sunat la un tip care are un site cu încălţăminte din piele. De fapt, a sunat o colegă să întrebe nişte dimensiuni. Îmi iau şi eu inima în dinţi şi îi zic să-l întrebe şi ce circumferinţă au sus cizmele alea mişto de piele super ieftine de pe site. Deşi vorbea colega mea, îl auzeam pe ăla din telefon de parcă era pe speaker. Zice ’36 cm’. Mă măsor în grabă şi-i zic colegei că eu am 46 cm circumferinţa gambei, colega îi spune, şi îl aud râzând şi zicând din telefon da’ ce e aia, doamnă, elefant? M-am şucărit şi le-am luat oricum, zicând că le lărgesc, iar tipul, convins că le iau degeaba, le-a dat pe un preţ de nimic. Na, că am reuşit să le lărgesc 10 cm fără probleme şi le-am purtat o iarnă. Acum nu îmi mai vin.

• mi-e ruşine să mănânc un covrig pe stradă, de foame, pentru că toată lumea se uită în gura mea.

Sigur mai sunt lucruri de adăugat la listă, dar nu îmi mai vin în minte acum. O să recitesc ce-am scris mâine dimineaţă, poate mă zguduie şi pe mine, pentru că acum nu simt nimic, le-am scris de parcă nu-i despre mine. Ar fi şi momentul să încep o nouă cură, că mai am 20 de lei până luni şi practic nu mi-ar ajunge decât pentru nişte roşii şi castraveţi.

Problema e că mi-am fituit anii şi sănătatea cu fel de fel de diete şi pastile minune, şi acum, deşi am o grămadă de dat jos şi teoretic aş putea slăbi repede, metabolismul meu e mort şi e minune dacă reuşesc să dau jos 4 kile, în orice fel, pe lună.

Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să mă revărs (sîc!) aici, pe blogul tău. Poate mai citesc şi alţii. Şi, dacă mai citesc şi alţii, le reamintesc că eu am şi ceva probleme cu capul şi’s mereu tristă şi lipsită de energie dar, de câte ori m-am apucat de o dietă, poate că a fost greu, însă nu a fost AŞA de greu şi după ce slăbeam îmi spuneam mereu, mic, încât să aud numai eu: ‘ n-a fost aşa de greu, de ce-am stat grasă toţi anii ăştia?!’

Şi cam asta mă-ntreb şi acum, gândindu-mă că, de când te-am citit prima dată, tu ai dat jos 34 de kilograme fără să te biciui iar eu am mai pus 2 kg, mâncând haotic.

Dacă o să se-ntrebe sau o să mă întrebe lumea de ce m-am lăsat să ajung în halul ăsta: ei, bună bucată de vreme nu mi s-a mai părut că-s grasă. Mă uitam de sus în jos la mine şi-mi vedeam coapsele ok, burta oricum nu mi-o vedeam de sâni. Eram bine, în capul meu, aşa. Revelaţia s-a produs brusc, la 116 kile. Am văzut numărul ăsta pe cântar, nu mă mai cântărisem de dinainte de iarnă. Brusc am constatat că nu mai încap ca lumea în pantaloni, că nu mai găsesc de cumpărat nicio curea care să mă cuprindă, că mi s-au ros hainele şi că nu mai găsesc altele noi, că burta mea a devenit vizibilă sub sâni şi că se revarsă atât de urât peste pantaloni, că am un şorţ de grăsime vizibil prin pantaloni, că braţele mele sunt cât pulpele unei colege, că am guşă. Şi apoi am văzut şi o poză cu mine. O, Doamne… am plâns şi m-am dus să mă culc.

Nu am conştientizat pe parcurs, am conştientizat într-o dimineaţă tot chinul ăsta. Na.

Te îmbrăţişez! … mă rog, nu prea pot (de sâni), dar încerc

Cu drag şi jale,

X.