obezitateCu ceva timp in urma scriam un articol in care insiram lucruri care nu se spun despre obezitate. Aseara, am primit la acest articol o marturisire atat de cutremuratoare, incat m-a lasat muta. M-am regasit atat de puternic in randurile cititoarei mele, incat aveam sentimentul ca citesc lucruri scrise de mine…cele pe care nu am avut curajul sa le spun nimanui atat de deschis, atat de franc, de sincer…de dureros de sincer.

Procentul de persoane care scapa de obezitate, isi schimba stilul de viata si nu se mai ingrasa ulterior este mai mic decat al celor care se lasa de droguri

Am sa va redau in continuare aceasta marturisire….si indraznesc sa o fac din doua motive. In primul rand pentru ca fata asta (pe care o sa o botez X, pentru un minim de intimitate), ar vrea ca  lucrurile pe care le spune sa reuseasca sa zguduie cat mai multa lume, sa ofere o motivatie in plus celor aflate in lupta cu kilogramele, in randul carora se numara, de altfel. Cred cu tarie ca uneori un soc te poate trezi la realitate, te poate face sa lupti pentru a-ti redobandi viata, a te recastiga. In al doilea rand sunt absolut sigura ca primul pas catre vindecare (si, na, vorbesc ca psihologii din filmele ieftine) este constientizarea problemei si asumarea ei. Vindecare? Vindecare, da, pentru ca vorbim de o boala, de o dependenta extraordinar de dificil de depasit. Poate ca pentru cine nu a fost acolo asta pare greu de inteles, trebuie numai sa ma creada pe cuvant. Am urmarit aseara un reportaj la televizor despre obezitate si se pare ca studiile au arat un adevar cumplit: procentul de persoane care scapa de obezitate, isi schimba stilul de viata si nu se mai ingrasa ulterior este mai mic decat al celor care se lasa de droguri. Da, mai mic!!!! Tentatia este la tot pasul. Cred cu tarie ca si pentru lupta impotriva kilogramelor ar trebui sa existe grupuri de suport, online, dar mai ales offline, asa cum sunt cele ale alcoolicilor anonimi. Iar daca nu sunt, sa le facem!

Iata povestea:

Mă cheamă X….. Am 28 de ani, 1,75 m, am fost mereu înaltă, şolduroasă şi pieptoasă (am acum 130 cm circumferinţa bustului, este groaznic, dar asta e deja altă problemă, mă consolez cu gândul că 5 kile stau doar în sâni :). Dar, oricât bustul şi fundul şi coapsele cereau XXL, măcar nu aveam burtă şi aveam braţe subţiri, frumoase. Nu-mi mai amintesc greutăţile la care arătam bine, dar îmi amintesc precis, pe ani, chiar pe luni, raportat şi la anumite evenimente din viaţa mea, greutăţile de când am început să mă îngraş. Adaugă la asta o depresie care a escaladat din clasa a 12a până acum, căreia i s-a asociat o anxietate groaznică în strânsă legătură cu greutatea, o să detaliez mai jos.

La 85 kg, mă vedeam grasă. Privind în urmă la poze, eram chiar super. Cred că 85 de kilograme (hai, 80) ar fi targetul meu ultim, 75 mi se par prea puţine (deh, mentalitatea omului gras care nici nu mai visează să ajungă acolo). Am luat faimoasa Capsulă de slăbit, care m-a adus la 78 de kile şi la palpitaţii, după care am început să mă îngraş la loc, necontrolat şi alarmant de rapid. Mai ţineam câte o dietă, puneam la loc. Şi peste.

La 90 de kile mi-am făcut cont pe un site de diete, socializam cu fetele, postam poze pe care le uram, cu mine atunci. Primeam încurajări, am ţinut diete, m-am înscris şi la sală, am ajuns la 82 kile, m-am lăsat iar să dospesc.

Anul trecut, în primăvară, aveam 96 de kile şi am găsit în calculator o conversaţie între prietenul meu şi o gagică super sexi cu care flirta de mama focului şi căreia îi spunea că m-am îngrăşat groaznic (aveam 90 când ne-am cunoscut, dar l-am prostit atunci că am 80 şi m-a crezut, eram plină dar încă arătam decent). Şi că sunt fată bună de felul meu dar nu prea mai are chef să mă atingă. M-am supărat, am făcut urât, 6 zile nu am putut pune nimic în gură decât apă. De supărare. Dar apoi m-am urcat pe cântar şi… nu scăzusem deloc. DELOC.

La vreo lună distanţă, când am atins SUTA, m-am apucat de Dukan. Mergea, sunt cel mai mare fan în viaţă al cărnii. Nu am spus nimănui că ţin dieta, voiam să înceapă să curgă comentariile frumoase. Am slăbit 10 kilograme, mă simţeam minunat, se lărgiseră pantalonii (doar un pic, că la gabaritul ăla 10 kile sunt cât 1 pentru cele mai slăbuţe), iar într-o zi o colegă de serviciu, văzând că-mi asamblez o uriaşă salată de roşii, castraveţi, ceapă şi 2 ouă, mi-a spus că aş putea să mănânc numai jumate din ea, că şi aşa sunt grasă şi că trebuie să realizez odată şi odată în ce hal am ajuns. Mi-am mâncat salata printre lacrimi şi în ziua aia mi-am băgat p… în ea de dietă. Dacă şi aşa nu se vedea, ce rost avea, nu?

În ianuarie anul ăsta, am ajuns la 116 kilograme. Depresie, nervi, 2 joburi care-mi mănâncă timpul şi zilele şi, cel mai important, lipsa banilor şi suma datoriilor pe care le am. Mâncarea e singura mea consolare, deşi după ce mănânc mor de vinovăţie şi… mă duc să mă culc. Mereu. Am cea mai naşpa formă de bulimie: în care mănânc mult şi prost, acumulez, mă simt prost…şi atât.


M-am apucat să beau shakeuri Herbalife, împreună cu mama mea, care avea pe-atunci un pic peste o sută de kile, cum a avut mereu, îmi dădea mie să port pantaloni care ei îi erau mici. Ei bine, Herbalife funcţionează… dacă te ţii cu mare stricteţe. Mama a slăbit până la 75 de kile, şi în fiecare weekend e pe munte. Merge mult pe jos, urcă munţi (bine, acum poate). M-a disciplinat şi pe mine, Am ajuns de la 116 kile la 110… în vreo 2 luni şi ceva. Şi am abandonat – nu slăbeam pe cât de repede ar fi trebuit, dar mă şi sabotam singură. Acum am 112, fix greutatea de la care ai plecat tu.


Dana, ţi-am descoperit blogul pe când publicai prima postare pe subiect, cea cu
Am slăbit 7 kilograme într-o lună. Şi m-a bucurat mult să văd că se poate, dar nu m-a urnit din lenea mea deloc, pentru că sunt în stadiul în care nimic se pare că n-o mai poate face… Mai intram periodic, îţi vedeam progresul şi mă bucuram. Pentru tine. Şi mă bucur şi acum. Eşti minunată! Şi ai o voinţă fantastică, pe care nu cred s-o fi avut eu vreodată. Am să le tot recitesc, poate o să se producă şi declicul ăla în mine, cea care doarme tot timpul liber pe care îl are…

Pe subiect, acum, după ce mi-am zis istoria cu kilele, să adaug la ce mă incomodează pe mine fizic, zilnic, din cauza kilogramelor în plus:

  •  bă, nu se mai uită nimeni pe stradă după mine. Înainte mă deranja, toate privirile se duceau spre ţâţe, eram agasată zilnic de priviri. Normal, aveam cupa D în liceu. Acum, deşi-s de cupă G! şi mai mari ca niciodată, nu mai atrag nicio privire, sunt ‘tot o grasă’.
  • maică-mea îmi dă ea blugii care i-au rămas ei largi şi eu abia reuşesc să-i ridic mai sus de coapse.
  • în microbuz, dacă stau pe scaunul singur mă revărs pe culoar, dacă stau pe scaunele duble nu se aşează nimeni lângă mine. Ar încăpea cineva mai subţire, dar efectiv nu se mai aşează nimeni. 
  • mi se vorbeşte cu doamnă, deşi am o faţă tânără care mă trecea drept ‘domnişoară’ vânzătoarelor sau diverşilor oameni cu care interacţionam. Mă rog, aveam.
  • chestia cu mirosul de transpiraţie.. ei, asta n-am păţit-o. N-am mirosit niciodată. În schimb, sunt LAC de apă imediat ce-am ieşit din duş şi m-am şters cu prosopul, până să ajung măcar în hol. Chiar şi iarna. Iar acum, pe timp de vară, pe drumul spre şi dinspre serviciu de 20 de minute consum 2 pachete de şerveţele. Îmi picură apa de pe spate pe fund. Am mereu chiloţii uzi. Şi să nu ami vorbesc de eterna baltă şi iritaţiile aferente de sub sâni…
  • rezistenţa la efort o am surprinzător mai mare decât alţii, comparabilă cu oamenii sedentari dar normoponderali. Însă nu pot s-o aplic în practică, să fac un sport, ceva, pentru că transpir prea mult! E jenant să stai de vorbă cu cineva şi, cum ţi-ai luat şerveţelul de pe faţă, să înceapă să-ţi picure transpiraţia de la tâmple, de după gât, de pe frunte direct în ochi. Am mereu capul ud.
  • am picioarele umflate de când mă trezesc, iar seara când ajung acasă trebuie să-mi deschei sandalele pentru că se învineţesc efectiv. Într-o zi mi-a plesnit pielea la glezne şi au început să apară broboane de apă pe piele.
  • vorbind de picioare… de la măsura 40 am ajuns la măsura 41 să-mi fie mici, iar 42 nu găsesc.
  • vorbind de igienă… 2 lucruri am să spun: 1. da, e greu să ajungi să te speli prin toate locurile, la dracu’, e greu şi să te ştergi la fund ca lumea. şi 2. Rasul prin zonele XXX? Dumnezeule mare! trebuie să mut toate pliurile şi cutele şi să-mi mut sânii de pe un genunchi pe altul şi tot nu fac o treabă ca lumea.
  • vorbind de epilat în general… rar mai ajung pe la o cosmeticiană, pentru că toate se strâmbă vizibil sau îmi fac pe loc un preţ care mă alungă pe uşă înapoi.
  • mi-e dor să mai pot sta picior peste picior. Ştiu că nu e sănătos, dar vreau să POT.
  • mi-a fost jenă când s-au comandat scaune de birou pentru firmă şi mie mi s-a adus unul fără braţe pentru că ‘au uitat’ să le monteze. Deşi curul meu gras încape încă într-unul cu braţe.
  • mi-e dor să pot ieşi înfăşurată într-un prosop din baie. Să mă cuprindă unul!
  • mi-e dor de uşurinta cu care păşeam şi să nu-mi mai fac vânt cu braţele, dizgraţios, când păşesc.
  • mi-e dor să-mi găsesc haine. A fost o vreme când îmi găseam haine urâte, de babă, mărimea mea. Nu le mai găsesc nici pe alea. De sutiene nu mai zic. Sau chiloţi!! 
  • mi-e dor să merg la un suc pe o terasă. Nu am mai ieşit din casă de nu ştiu când, de frica de a mă întâlni cu cineva cunoscut care nu m-a mai văzut de peste un an. Deşi poate ăla m-ar judeca un pic în gândul lui şi şi-ar vedea de treabă. Dar evit şi asta. Drept care nu i-am răspuns nici acum unei foste colege de liceu care mi-a scris pe Facebook dorind să ne revedem. Pentru că nu vreau să se uite la mine şi să zică ‘moamă, cum a ajuns şi asta’. Şi pentru că nu am cu ce să mă îmbrac de-o ieşire în oraş.
  • nu mai pot purta fuste sau rochii de niciun fel. Dacă problema frecatului coapselor până la rană în primele 5 minute de la ieşirea din casă am rezolvat-o purtând pantaloni scurţi (nu chiloţi modelatori, ăia se răsfrâng în sus pe coapse) pe sub ele, în cele scurte mi se văd genunchii care au duluri de grăsime în jurul lor şi pulpele care-s groase cât talia unui model slab, iar în cele lungi arăt a fimeie (nu femeie, fimeie) de la ţară. Trecută de 50 de ani.
  • mi-aş dori să încerc tunsori noi, însă cumva părul lung până la fund, aşa aspru şi deteriorat cum e el, e ultimul lucru de care mă mai agăţ sperând că distrage cumva atenţia de la grăsime, că ia ochii în primă fază şi mai acoperă spatele. Deşi în ultima vreme îl port doar prins. Pentru că transpir ca un cal în spume.
  • nu ştiu de când n-am mai purtat cizme. Demult, pe când eram mai slabă, am sunat la un tip care are un site cu încălţăminte din piele. De fapt, a sunat o colegă să întrebe nişte dimensiuni. Îmi iau şi eu inima în dinţi şi îi zic să-l întrebe şi ce circumferinţă au sus cizmele alea mişto de piele super ieftine de pe site. Deşi vorbea colega mea, îl auzeam pe ăla din telefon de parcă era pe speaker. Zice ’36 cm’. Mă măsor în grabă şi-i zic colegei că eu am 46 cm circumferinţa gambei, colega îi spune, şi îl aud râzând şi zicând din telefon da’ ce e aia, doamnă, elefant? M-am şucărit şi le-am luat oricum, zicând că le lărgesc, iar tipul, convins că le iau degeaba, le-a dat pe un preţ de nimic. Na, că am reuşit să le lărgesc 10 cm fără probleme şi le-am purtat o iarnă. Acum nu îmi mai vin.
  • mi-e ruşine să mănânc un covrig pe stradă, de foame, pentru că toată lumea se uită în gura mea.

Sigur mai sunt lucruri de adăugat la listă, dar nu îmi mai vin în minte acum. O să recitesc ce-am scris mâine dimineaţă, poate mă zguduie şi pe mine, pentru că acum nu simt nimic, le-am scris de parcă nu-i despre mine. Ar fi şi momentul să încep o nouă cură, că mai am 20 de lei până luni şi practic nu mi-ar ajunge decât pentru nişte roşii şi castraveţi.

Problema e că mi-am fituit anii şi sănătatea cu fel de fel de diete şi pastile minune, şi acum, deşi am o grămadă de dat jos şi teoretic aş putea slăbi repede, metabolismul meu e mort şi e minune dacă reuşesc să dau jos 4 kile, în orice fel, pe lună.

Îţi mulţumesc că m-ai lăsat să mă revărs (sîc!) aici, pe blogul tău. Poate mai citesc şi alţii. Şi, dacă mai citesc şi alţii, le reamintesc că eu am şi ceva probleme cu capul şi’s mereu tristă şi lipsită de energie dar, de câte ori m-am apucat de o dietă, poate că a fost greu, însă nu a fost AŞA de greu şi după ce slăbeam îmi spuneam mereu, mic, încât să aud numai eu: ‘ n-a fost aşa de greu, de ce-am stat grasă toţi anii ăştia?!’


Şi cam asta mă-ntreb şi acum, gândindu-mă că, de când te-am citit prima dată, tu ai dat jos 34 de kilograme fără să te biciui iar eu am mai pus 2 kg, mâncând haotic.

Dacă o să se-ntrebe sau o să mă întrebe lumea de ce m-am lăsat să ajung în halul ăsta: ei, bună bucată de vreme nu mi s-a mai părut că-s grasă. Mă uitam de sus în jos la mine şi-mi vedeam coapsele ok, burta oricum nu mi-o vedeam de sâni. Eram bine, în capul meu, aşa. Revelaţia s-a produs brusc, la 116 kile. Am văzut numărul ăsta pe cântar, nu mă mai cântărisem de dinainte de iarnă. Brusc am constatat că nu mai încap ca lumea în pantaloni, că nu mai găsesc de cumpărat nicio curea care să mă cuprindă, că mi s-au ros hainele şi că nu mai găsesc altele noi, că burta mea a devenit vizibilă sub sâni şi că se revarsă atât de urât peste pantaloni, că am un şorţ de grăsime vizibil prin pantaloni, că braţele mele sunt cât pulpele unei colege, că am guşă. Şi apoi am văzut şi o poză cu mine. O, Doamne… am plâns şi m-am dus să mă culc.

Nu am conştientizat pe parcurs, am conştientizat într-o dimineaţă tot chinul ăsta. Na.

Te îmbrăţişez! … mă rog, nu prea pot (de sâni), dar încerc

Cu drag şi jale,

X.

15 COMENTARII

  1. Ohmygosh, tocmai am făcut un atac de panică văzându-mi numele prin text. Când eşti cum sunt eu şi când ajungi să deteşti şi drumul până la colţ să-ţi iei o pâine şi când refuzi să mergi pe jos de la muncă şi-napoi de groaza de a te întâlni cu cineva cunoscut (şi mereu se-ntâmplă, bată-te-ar, Murphy!), well you kinda freak out când (te) citeşti mare, lată, starfish pe un blog cunoscut şi urmărit şi te rogi la toţi dumnezeii inventaţi pe loc să nu te recunoască cineva din descriere. Obiectiv ştiu că-s o leica-nimeni, dar văzându-mă aşa expusă mi se pare că toată lumea mă va arăta cu degetul de acum… mi-a luat-o inima razna citind prima oară textul meu în textul tău aici… şi-am luat-o razna şi citindu-l a doua oară.. pentru că am găsit nişte inconsistenţe în text şi greşeli gramaticale care nu mi-au sărit în ochi înainte să postez comentariile *shy smile*. ha.
    Oricum, puşca mea, dacă nu mă zguduie asta, nu mă mai zguduie nimic. …da' te rog mult, mult de tot, măcar botează-mă "D." 😀 sau Veta. Sau Chiuveta. Sau Frigi… de la Frigider!

    • Sunt la job, nu pre apot sa postez, dar am apucat sa modific repede repede. Am sa sterg si comentariul in care se vede. Ai vrut sa zgudui…si ai inceput cu mine, iata. Te-am facut X., e litera cea mai subtire in talie 🙂 Sa stii insa ca expunerea face bine. O sa ma uit si eu dupa greselile scapate din graba, stai linistita. Sa ai o zi frumoasa, draga mea!

    • A mai rămas un X de pus fix la sfârşit! 😀 Îţi mulţumesc mult, mult de tot pentru sprijin… Şi-mi place icsu' 😀 e mai atrăgător decât I-ul. Deşi, acum, dacă mă uit de sus în jos la mine, mă văd B . :))))

      O zi uşoară la serviciu, draga mea! Eu mi-am luat liber 2 zile pentru a dormi toată ziua şi pentru că nu mă mai puteam ridica din pat să mă duc, scânceam ca un copil car nu vrea la grădi. Am obosit. Şi-am rămas acasă şi-am zis să nu mai văd calculator. Dar mi-am luat de lucru acasă. Şi am mai primit şi pe mail nişte cerinţe. Şi tot la calculator sunt. Dar ce fain e să lucrezi de-acasă 🙂 măcar de s-ar putea fulltime.

  2. Noh, dacă tot mi-s pe-aici… mi-am amintit unul din cele mai grave puncte de pe lista aia care se tot… lăţeşte. *chîhîchî*
    Oameni buni… obezitatea mi-a omorât tot libidoul avut. Şi deşi plinuţă/grăsuţă/grasă toată viaţa mea, băi, eram o persoană super sexuală, genul de femeie care sărea pe bărba'su de la intrare să-l dezbrace şi-l fugărea prin casă! Kilogramele în plus nu numai că mi-au luat mobilitatea şi rezistenţa la aşternut, dar m-au şi cadorisit cu superputerea de a face lac de apă patul… transpirând. Totally unsexy. Mi-au ucis orice brumă de încredere în mine şi cu asta s-a dus şi cheful de zbenguială. Şi credeţi-mă, am un bărbat bine acasă, total funcţional, care nu mi-a zis nimic cu voce tare, dar cine ştie câte mi-o zice în gândul lui. Şi dacă au ajuns să treacă şi 2 luni de dormit în acelaşi pat şi nimic sexy… el zice că-i mereu obosit, şi-l cred, că seara când ajungem acasă suntem rupţi amândoi de sexul mental neplăcut îndurat la serviciu… totuşi ceva nu-i ok şi sigur are legătură cu asta.

    O să zic o chestie pe care urăsc s-o aud de la alţii: puneţi mâna şi slăbiţi. Sună trivial, sună hocus-pocus. Nu e hocus-pocus. E al naibii de greu, dar TREBUIE SĂ MERITE! De când mi-am lăsat comentariile de mai sus pe acest blog, parcă s-a trezit şi responsabilitatea în mine. Am început să mănânc mai atent, ŞI SUNT CONVINSĂ că, destul de curând, o s-o dau în bară! Pentru că-s lipsită de voinţă şi moale şi depresată. Dar când o s-o dau în bară o să mă iau în braţe figurativ şi am să-i zic că e normal, şi am să alung ideea că iar am ratat-o şi pe asta. Şi am să continui să mănânc corect.

    Şi ştiţi ceva? Nici nu-mi mai pun targeturi. Nici măcar 2 kile într-o lună. Vreau să mănânc corect şi sănătos, pentru că nu mai sunt sănătoasă defel. Pentru că mi-am f***t genunchii. Şi coloana. Şi cine ştie ce organe interne. Inima mea se zbate în grăsime.

    Şi mai ştiţi ceva? Poţi să porneşti de la 200 de kile, dacă ai libidoul mort cum e al meu acum, fiecare kilogram dat jos te va face să te simţi mai atrăgătoare şi îţi va da aripi şi chef. Asta e pe bune şi testată şi nu doar de mine. Cum spunea şi Dana, te transformi treptat din balena ucigaşă în sirena jucăuşă, şi dacă pleci de la 200 de kile, la 180 de kile te vei simţi ca o sirenă tare obraznică! 😛 Şi imaginează-ţi de acolo în jos cum va fi!

    Să moară kilele, zic! Pe termen lung, le asasinez pentru sănătate. Pe termen scurt, le asasinez pentru că mi-e dor să-mi doresc să fac sex. 😀 😀 😀

    • O….subiectul asta ar merita un articol mai detaliat. Dieta si sex…hahaha. Dar, afurisite subiecte, au legatura teribil. Stii care a fost motivatia mea la dieta, una din ele? Mi-am zis ca va fi ULTIMA din viata mea. Iti mai scriu de acasa.

  3. http://www.catchy.ro/eram-cat-un-dulap/57433

    Nu stiu daca o stiti pe Laura. Este un om minunat exact ca si voi doua. Pe langa asta este si o scriitoare exceptionala (tot ca voi doua – pentru ca Dana, se pare ca noua ta cititoare povesteste foarte furmos). A trecut prin aceleasi lucruri ca si voi si a vorbit despre ele in articolul de mai sus.
    X, poate ar trebui, odata cu stilul sanatos de viata, sa incepi si un blog. Eu cred ca te-ar ajuta de minune sa scrii.

    • Bianca, îţi mulţumesc pentru gândurile frumoase.
      Eu, una, o ştiu pe Laura, iar postarea aceea de pe catchy completează până la 100% (pleonasm?) toate supărările mele, doar că eu încă tind la acel happy ending. Sau ending, şi happy start of the journey. E, într-adevăr, o fată minunată, cu sufletul deschis ca o carte, cu un căţel tare iubibil şi un prieten care a ajutat-o să înflorească în cel mai frumos mod posibil. Cred că de asta am şi eu nevoie, pentru că niciodată în viaţa mea nu m-am simţit iubită pe de-a-ntregul. Am trăit poveşti frumoase, dar în fiecare am jucat un personaj, am căutat şi m-am dat peste cap să fiu plăcută. Şi m-au părăsit toţi că eram prea bună şi m-au regretat toţi după aia 😀 Când am lăsat masca jos, din oboseală şi sictir şi nema chef să mă mai prefac, am constatat că nu mai sunt iubită pe de-a-ntregul pentru ce sunt. În fine, poveste lungă. Am ajuns la concluzia că, cel puţin în cazul meu, e imposibil să fiu iubită pentru exact ceea ce sunt, cu tot cu defecte. Defecte care mi se trag în mare parte din lipsa de iubire.
      Aveam un blog (Secunda Colorată), abandonat însă prin 2011 după ultima mea mare decepţie sentimentală. Nic' interesant pe-acolo, eram din când în când comică. 🙂 Mi-e dor, uneori, să mă reapuc de scris, dar sunt atât de inconsecventă în tot ce întreprind, mă apuc de multe, abandonez la scurt timp. Mi-e greu să mă ţin de mai multe lucruri odată. Aşa că încep acum cu dieta, după, poate o să-mi vină şi cheful să mă las de fumat… şi abia după, poate o să am în sfârşit despre ce scrie 🙂

    • X, fumatul a fost singura placere care nu ma ingrasa. Si coca cola zero, din cand in cand. Nu poti sa elimini insa doua dependente in acelasi timp, stii si tu. nici cu una nu e sigur, ce sa mai zic de doua.
      O citisem pe Laura candva in Catchy, in perioada mea de balena ucigasa si ma impresionase. Nu credeam ca voi reusi vreodata sa am o poveste similara. Si totusi…

      Partea cu iubirea…ohoho, ce o mai stiu si eu…e ca un cerc vicios acolo…iar refugiul, dupa ce ti se pare ca alergi pe loc, ca un soarece in cilindru…refugiul e mancarea.

  4. Bună ziua. Vă citesc și mă regăsesc în ceea ce scrieți. Aș vrea să găsesc puterea să încep și eu ULTIMA dietă din viata mea. Acum împreună cu X, ar fi perfect și motivant. Acum 3 ani am slăbit 20 kg și era perfect (două lucruri de care eram foarte încântată, dormeam bine noaptea și nu mă mai durea spatele). Dacă aș reuși să regăsesc motivația de atunci și să nu mai car după mine aceste kilograme în plus, Doamne ce bine ar mai fi…

    • Irina, posibil ar fi. Cand nu esti singur in povestea asta, e un pic mai usor. De greu, e greu, nu trebuie sa iti spun eu, stii si tu singura. Eu continuu sa tin dieta pana la final de an, asa incat sunteti invitate sa va alaturati, sa povestim progrese.

  5. uof…poveste grea din partea ta. Admir puterea de a-ti deschide sufletul aici.
    Tu ai intrat in bucla: prea multe piedici pt a face miscare, iar fara miscare metabolismul pleaca in jos.

  6. Scriu acum pentru domnisoara X, sper ca din noianul de
    sfaturi pe care (mai mult ca sigur) le-a primit sa mai aiba
    rabdarea sa mai citeasca unul. In primul rind cred ca s-ar impune o
    examinare si niste analizedin care sa reiasa starea tiroidei stiut fiind
    ca disfunctiile ei conduc la acumularea de kilograme nedorite.

    Intr-o oarecare masura orice dereglare hormonala poate conduce la ingrasare.
    Daca rezultatele investigatiilor vor iesi ok, inseamna ca pentru a reveni
    la o greutate normala totul va depinde doar de ea.
    E foarte usor de zis, cu dusmanul din tine este cel mai greu de luptat.
    Nu fac reclama nici une diete, fiecare are ati parti bune cit si rele, problema este
    ca o dieta, ca si stil de vitata, nu inceteaza niciodata, va fi definitiva.
    Scriu aceste lucruri deoarece eu insumi, aflind ca sufar de diabet tip 2
    a trebuit sa-mi reconsider complet atitudinea fara de modul de hranire.

    Rascolind prin infinitul dietelor, care mai de care promitind edenul, am
    considerat ca dieta Montignac ar fi cea care m-ar putea satisface din
    toate punctele de vedere, avind in vedere ca sunt un mare gurmand.
    Am 1,83 inaltime si cind m-am apucat de aceasta dieta cintaream in jur de 110kg.
    Vestea cu diabetul a cazut ca un trasnet, presupun ca socul m-a determinat
    sa abordez la modul cel mai serios necesitatea de a-mi cobori greutatea
    corporala.

    Si asa se face ca, usor usor, respectind cu sfintenie (cu toate ca sunt ateu convins)
    litera cartii, am ajuns la 82kg, sotia mea reprosindu-mi ca seara nu ma mai
    gaseste prin pat 🙂
    Nu stiu daca mai trebuie mentionat, e deja cunoscut de toata lumea interesata de
    acest subiect, faptul ca scaderea in greutate trebuie sa aiba loc cit mai lent, tot
    ce se produce brusc devenind extrem de daunator. Aici ma dau ca exemplu,
    de la 110 la 82kg am ajuns cam in 8 – 9 luni. Ceea ce m-a surprins in mod placut este ca
    odata ajuns la aceasta greutate, chiar daca am mai facut unele excese (cam odata pe luna),
    nu am mai luat deloc in greutate.

    Nu am suficiente cuvinte in dictionar ca sa pot exprima ce beneficii a adus in
    viata mea aceasta noua greutate, pe linga normalizarea valorilor glicemiei,
    somnul usor, pasul sprinen, escaladari montane…si lista poate continua.
    Am scris toate acestea pentru a oferi o noua motivatie, nu in special
    domnisoarei X ci si oricui se simte 'prea-plin' in pielea lui.

    Ideea de baza care se desprinde din cartea lui Montignac este ca acest mod
    de a te hrani va trebui sa devina un mod de viata, pentru tot restul vietii, ceea ce
    nici nu este prea greu, avind in vedere ca poti minca tot ce vrei, cit vrei, dar numai
    in anumite COMBINATII, mai pe romaneste, disociat.

    Daca ceea ce am scris mai sus a reusit sa va trezeasca interesul si vreti sa incercati,
    cartea se numeste 'Ma hranesc, deci slabesc' – Michel Montigtnac, postez (fara intentia de
    a face reclama) adresa unui alt blog, sper ca Dana sa treaca cu vederea o posibila concurenta.

    http://alexandrat.blogspot.ro/2009/01/ma-hranesc-deci-slabesc-michel.html

    Va doresc mult succes!

    • Costin, iti multumesc pentru comentariu, este interesant ce spui si am probat si pe pielea mea beneficiile de care vorbesti. Intotdeauna mi-au placut astfel de marturii, le consider cu adevarat motivante. In contextul cuvintelor tale linkul catre care ne trimiti nu mi se pare concurenta, ci o completare foarte buna, asa incat iti multumesc pentru el. Nu se pot, din pacate, edita comentariile in platforma blogger, asa incat am sa pun eu aici linkul tau in forma care sa duca unde intentionai : Ma hranesc, deci slabesc- Michel Montignac

      Tatal meu a slabit foarte mult pe vremuri cu dieta si regimul de viata recomandat de Montignac, asa incat un motiv in plus pentru mine sa apreciez prezenta ta aici. Esti o poveste de succes, un om obisnuit care a avut curajul sa spuna STOP si sa isi schimbe viata, care a aratat ca se poate, cu deteminare, fara interventii chirurgicale sau asa zise medicamente minune. Felicitari pentru asta.

    • Offf, stiu ca este adevarat, am trecut si eu prin asta. Dan, in conditiile in care datele tale sunt cele de mai sus, ar trebui sa incepi de la intrebarea: stii ce ar trebui sa faci ca sa scapi de kilograme sau nu? Pentru ca daca nu stii, primul pas este la un medic nutritionist. Daca ai trecut de partea cu medicul si deja stii, primul pas este, zic eu, sa iti faci un plan realist de pentru urmatoarele luni, de dieta si miscare. Notat pe zile, ce iti propui sa mananci si apoi, in fiecare zi, ce ai mancat. Si mai cred ca foarte important sa gasesti un grup de suport sau macar un prieten/prietena cu acelasi target. Conteaza enorm, eu asa am facut in primele doua luni, pana cand mi-am creat ceva obisnuinte sanatoase.

LASA UN MESAJ

* Bifarea casetei GDPR este obligatorie

*

De acord