Ploua rar. Picaturile cad, tic-tac, pe marginea geamului si e ceva cald si bun si linistitor in cadenta lor, ca si cum un ceasornic si-ar incetini bataile intr-o clipa splendida, ca sa te lase sa o traiesti in tihna si tu stii, savurezi si nu te miri ca acele nu se mai invart atat de grabite.
In mijlocul sufrageriei mele, intr-o vaza cat o galeata, 39 de bujori albi se uita la mine infoiati de parfum. 39 de bujori, 39 de primaveri pe care le-am adunat alaltaieri in tample si nu imi mai amintesc de cand aniversarea mea nu a mai fost atat de linistita, ascunsa special de Facebook si de prietenii de acolo. Exact cum o doream. Lumea care aude se mira: cum, nu vrei sa stie lumea, prietenii tai sa te sune, sa iti ureze, sa vezi ca te iubesc? Uite ca nu vreau. De ce as vrea? Prietenii ma suna cand pot si stiu ca pot si eu sa stam sa ne amestecam ganduri la o tigara de vorba. Imi ureaza fara ocazie, tot ce stiu ei ca vreau, de fiecare data cand vorbim, ca ma iubesc 365 de zile pe an, nu doar una. Iar iubitul asta al lor nu are nici o legatura cu varsta sau cu o zi anume, ci cu mine, cea care sunt. Zilnic.
Am primit totusi un mesaj si un telefon de la doi fosti iubiti care nu au uitat de aniversarea mea in ciuda jocului de v-ati ascunselea cu datele personale de pe retelele de socializare. Cu unul m-am iubit cu vreo 25 de ani in urma…cu celalalt numai cu 15. Si mi s-a parut, iertati-mi aroganta, o dovada de suflet frumos, si la ei si la mine, faptul ca dupa atata amar de viata, ei inca mai considera aniversarea mea demna de tinut minte si inca imi daruiesc 5 minute de gand bun, la mijloc de mai. Ma impresioneaza. Uite, astia au fost printre oamenii vrednici cu care m-am construit eu.
Azi am ajuns acasa si toata sufrageria imi mirosea a bujori, dulce si exagerat, ca o pustoaica ce a furat parfumul mamei din dulap, si l-a raspandit pe tot pe haine. 39 de corole infoiate, albe, care se lafaiau intr-o vaza cat o galeata. De fapt nu chiar albe, parca natura care a pictat, conturase mai intai o inima mare, rosie, si apoi a trecut la flori albe, dar a uitat sa isi clateasca pensula. Cand i-am primit, abia i-am putut tine in brate de grei, acum, cand s-au deschis, ii mai pot cuprinde numai din ochi. Ma uit la ei si apoi la omul care mi i-a daruit si azi nu ma mai intreb prin ce minune mi-a intrat in viata si am reusit sa nu il alung… desi m-a gasit cu mintea facuta tandari. Nu ma mai intreb pentru ca nu o sa inteleg pe deplin niciodata, dar stiu ca daca am vrut vreodata o dovada ca exista un Dumnezeu undeva sus, pai fix asta e dovada mea, nu exista alta mai buna.
E luna mai din nou in calendar, au trecut 5 ani plini si calzi si buni, omul meu e tot aici si sufletul imi miroase a floare.
Afara ploua rar, tic-tac, pe marginea geamului si e ceva nemaiintalnit de linistitor in cadenta picaturilor, ca si cum un ceasornic si-ar incetini bataile intr-o clipa splendida, ca sa te lase sa o traiesti in tihna si tu stii si nu te miri.
