Pitbulllul
Cand atingi cu mana un obiect foarte fierbinte, receptorii de la nivelul pielii transmit aceasta informatie pe cale neuronala pana la maduva spinarii, muschii se contracta si reflexul te face sa tragi repede mana de acolo. Imediat dupa aceea, creierul interpreteaza, la randul sau, semnalul si il transmite intr-o fractiune de secunda sub forma de durere, ca sa atraga atentia asupra organului afectat. Este modul sau propriu de a da, fara nici un fel de echivoc, comanda “tai-o nabii de aici“.
Acest mecanism extraordinar al evolutiei, dezvoltat spre a reduce daunele, pentru a pastra organismul safe and sound, intr-o cat mai buna stare de functionare, dispare cu desavarsire cand terenul de aplicare nu mai este corpul, ci sufletul. La majoritatea femeilor atingerea de plita fierbinte, metaforic vorbind, are un efect infinit mai mic. Ne trebuie nu una, ci multe, nenumarate obiecte incinse ca sa realizam, intr-un final, ca ne-am ars.
Oare chiar e fierbinte, sau doar mi s-a parut? Nu, mie nu mi se poate intampla sa ma ard, plita mea nu face din astea, nu cred ca a intentionat sa ma friga, e pur ghinion, se intreaba si apoi concluzioneaza femeia, cu o capacitate de autoiluzionare demna de o cauza mult mai nobila, care ar fi splendida ca fenomen de studiat, daca nu ar fi afurisit de distructiva. Sufletul isi declanseaza mecanismul de protectie invers: mai intai apare durerea, o data si inca o data, de nu stiu cate ori pana cand sufletul se lasa, in sfarsit convins sa paraseasca campul de batalie sau este evacuat direct de acolo chiar de plita buclucasa, plictisita sa tot arda aiurea.
De ce ramane o femeie intr-o poveste chiar daca pentru oricine apare drept evident ca se loveste continuu de obiecte fierbinti? De proasta, raspund cele care au avut parte de asemenea momente, au invatat lectiile si le-au lasat in urma. Nefericita in cauza are intotdeauna explicatii, sau, mai bine zis, justificari pentru toate accidentele care ii fac, nu pielea mainii basici, ci inima franjuri. Il iubesc, nu pot trai fara el! sau Nu a vrut, eu sunt de vina, eu l-am provocat! Va suna cunoscut?
Am facut si eu asta. M-am agatat de cateva relatii cu o incapatanare de pitbull. Hai sa comunicam, am zis, iar si iar. Comunicarea este supraestimata uneori. De la primul semn de esec mi se declansa nu reflexul de a trage mana, ci acela de a apuca si mai strans si a nu da drumul, ca si priza falcilor cainelui mai sus amintit. Am vazut in analize si iertare o sansa si inca una, inca una. Cand nu aveam motive iert, mi-am fabricat singura. Dureaza cu mult mai putin sa invatam ca o oala fierbinte se ia de pe foc cu manusile de bucatarie in maini, decat ca dintr-o relatie care te frige, periodic si repetat, trebuie sa iesi in regim de urgenta, chiar daca ulterior porti o gramada de vreme ochelari de soare pe strada, ca sa iti ascunzi ochii umflati de plans. Sa ne intelegem, nu e vorba aici ca eu nu cred in greseli si in iertare. Cred. Repetitia turbata a suitei asteia ma roade, ca pentru ca am experimentat-o si eu. Din prima casnicie am iesit nu cand mana sotului meu de atunci mi-a curmat rasuflarea, ci la un fapt mult mai marunt ulterior care a umplut paharul. Cat ii ia sa se umple? Nu stiu, dar clar uneori prea mult. Am avut o proasta vocatie salvarii: trebuia sa dreg neaparat ce e stricat, inlocuirea nu reprezenta o solutie si am gresit pentru ca incercam sa repar erori care nu erau ale mele. Teama de respingere este uneori mai puternica decat instinctul de conservare. Incercand la infinit sa dam celuilalt o sansa, nu ne dam noua, de fapt, nici macar una. Femeie, trezeste-te odata si invata sa spui: gata, m-am saturat!
Si m-am trezit. Aici s-ar termina povestea daca viata ar fi simpla, dar nu e simplu niciodata, pentru ca nu v-am povestit inca despre unicorni.
Unicornul
Nu e simplu sa ajungi la happy-end cand nu iti intelegi mecanismele, iar eu prin ale mele am bajbait mereu. Ca sa depasesc faza de pitbull am fost ani multi ocupata sa nu simt nimic. In capul meu logica suna asa: daca nu simti, nu te doare. Ca sa nu simti nimic pentru un barbat e simplu, nu mai lasi unul sa ajunga la tine: in loc de carte, vezi doar filmul, scurt metraj neaparat. Arzi etape: treci peste cunoastere, treci peste indragosteala, peste tatonare si ajungi direct in pat. Acolo consumi actul si omul o data cu el, te hidratezi cu oxitocina sau ce hormoni mai gasesti la fata locului si pleci maxim a doua zi dimineata, ca nu te leaga nimic, nici macar o conversatie decenta.
Nu stiu precis cand s-a nascut in mine teama de respingere, avand in vedere ca mi-au trebuit zeci de ani sa recunosc ca o am si inca cativa sa imi dau seama ca am practicat mereu un adevarat autosabotaj: nu o asteptam sa mi se intample, actionam proactiv in aparare. Proiectam femeia asta vesela si sigura pe ea pe care o ai fara sa o ai de fapt vreodata (ca nici nu ajungi sa stii cine este), femeia care trateaza barbatii ca pe niste obiecte aducatoare de placere si atat, vorbeste despre sex ca despre o cafea cu lapte, ii imbratiseaza pe toti, nu se fereste sa se duca sa propuna deschis daca ceva ii starneste interesul si neaparat se lauda cu aventurile ei, ca nu cumva sa vada cineva mai departe de atat. Era modul meu de controla lucrurile spunand lumii: atat sunt, nu cautati mai mult, ca alt produs nu se gaseste la raft. Si toti se lasau pacaliti, rar a privit unul dincolo, iar amaratul ala care a a indraznit s-a ales cu galantarul in cap (dar asta e alta poveste, pentru alta data). Daca fac asta, nimeni nu ajunge la mine decat in varianta safe. Posesia mea pare a fi la o simpla intrebare distanta. A mea sau a lor, depinde de context, de numarul de shoturi sau de cine e mai nerabdator. Sunt defecta, o recunosteam, dar nu stiam cum sa ma repar si nici nu vedeam rostul.
Dar exista oameni, putini si alesi, care iti dau toate regulile peste cap, un fel de unicorni, creatii rare si neverosimile.
Unicornul reprezinta, in esenta, daca ma intrebati pe mine, cel mai mare miracol al vietii: pasesti sigura pe tine, crezand in orbirea ta ca le-ai ca le-ai fumat pe toate si brusc, te loveste: o minte atat de naucitor de frumoasa, incat te opresti din tot ce faci ca sa nu o pierzi din ochi. Are un efect neasteptat, paradoxal si in final vindecator. Iti activeaza toate ranile si apoi te convinge sa iti anihilezi singura toate mecanismele de aparare. Pare simplu, dar dureaza cu anii: mai intai te lupti cu tine, cea de ieri, care protesteaza si incearca sa te aduca in zona cunoscuta de nu trebuie sa imi pese, ca o sa doara, dar degeaba, ca ti-a pasat din prima secunda, naiba o sa inteleaga cum ai reusit sa ratezi autoapararea si te mai lupti si cu tine, cea de maine, care vrea sa imbatraneasca langa cineva sigur. Constientizezi ce simti, dar nu dai nume, pentru ca numele face realitatea sa existe si mai tare. Imediat dupa aia sau in acelasi timp te lupti cu teama ca ce simti e rau si ca el te va respinge pentru raul asta si devii deodata umila si timida si speriata, pentru ca tu stii ca doar simti si nu ceri nimic, dar el nu stie si nu te va crede nici daca i-ai spune-o, cine ar crede asa ceva? Chiar si un unicorn poate fi sclavul conventiilor, mai ales unul moral, asa, prin definitie si formatie.
Oamenii astia iti dau un soi de siguranta, va spun imediat cum si care, nu este cea a zilei de maine, ca la varsta la care esti suficient de matur cat sa observi unicornii, ai par alb in cap si timpul alegerilor sentimentale s-a terminat, ei nu mai au cum sa iti apartina in vreun fel aducator de siguranta clasica si nici nu conteaza asta, ca oricum este profund discutabila capacitatea unei fiinte de a o detine pe alta/apartine alteia. Nu sunt oameni langa care sa imbatranesti, asta e clar, uneori au alaturi deja copii pe care ii adorm cu povesti si au si un significant other care a prins sansa asta la timp, deci nu au cum sa iti fie niciodata nimic din ceea ce conventiile sociale si dictionarele clasice ar putea defini.
Ai zice asadar, ca nu e nicio miza…doar ca este, pentru ca unicornii au valoarea asta intrinseca: iti dau unica siguranta care ramane daca indepartezi toate amanuntele, toate conventiile, toate banalitatile ca sa ajungi la esenta vietii: siguranta ca lumea asta poate fi un loc mai bun decat credeai, ca viata merita traita tocmai pentru ca ascunde miracole si unul din miracole esti tu. Ca dincolo de conventii ceea ce conteaza este sa fii autentic cu tine insuti, ca om. Urmarea? Poti dansa in strada, poti scrie carti sau poti…doar sa stai sa ii asculti. E un privilegiu sa ii vezi asa cum sunt in adanc si nu cum par, e un privilegiu si mai mare sa stii ca nu ii vede nimeni in jur la fel pentru ca ei nu o permit. Te simti aleasa, vazuta, te nasti din nou, ca o Galatee, din ochii lor care uneori cand cad pe tine intr-un mod ce nu seamana cu nicio alta privire care te-a imbratisat vreodata. Ii asculti vorbind si cuvintele lor uneori trec dincolo de tine, devin o melodie in ritmul careia te lasi sa te pierzi si pierzandu-te ajungi sa fii tu, cea adevarata, chiar daca femeia asta adevarata care iese din tine este atat de emotionata, incat se poarta ca o proasta.
Sunt oameni pe care aproape nu simti nevoia sa ii intalnesti neaparat si fizic, uneori nici nu iti e dor de ei. Ti-e dor vreodata de mana ta, de bratul tau? Nu, pentru ca il ai, face parte din tine, il simti, il folosesti zilnic, il simti si cand dormi, e acolo. Fix asa sunt si oamenii astia, de asta cu ei nu poate exista o relatie incadrabila undeva in sensul clasic social al cuvantului. Nu sunt parteneri, nu sunt prieteni. Doar iti sunt, intr-un mod fundamental si adanc si imposibil de ignorat care nu mai are nevoie de alte cuvinte pe langa. De asta nici te iubesc nu le poti spune decat in gluma, pentru ca in serios cuvintele sunt prea sarace, prea goale de sens. Daca as marturisi cuiva ca iubesc sau ca am o relatie cu mana mea, ma fac naibii de ras, intelegeti?
Unicornii nu sunt perfecti in sensul clasic, nu au cum. Nu au cum, pentru ca e nevoie de un unicorn ca sa vada un alt unicorn, exemplarele sunt rare si nefiind vazuti de ceilalti, de oamenii normali, asa cum ar merita, unicornii cresc si se dezvolta defecti. Unul din asta cand il gasesti nu este un prince charming, chiar daca il numesti asa, in gluma, cand ii cauti un nume pe care sa il poarte doar pentru tine. Nu sunt modele de personaje pozitive, dimpotriva, fix asta ii face unicorni: amestecul de inteligenta ingrozitoare si bizarerie, combinat cu niste frustrari vechi si bine ascunse si sentimentul dominant cu care traiesc ca oricum nimeni din jur nu intelege nimic din toate astea si ca trebuie sa isi fie siesi suficienti, mai mult nu vor primi de la viata. Sunt absolut spectaculosi nu pentru ca sunt buni sau rai, ci pentru ca au o complexitate uluitoare, o combinatie fascinanta de calitati si defecte si o profunzime care iti ingenuncheaza sufletul, actionand ca un catalizator. In asta consta perfectiunea lor cu adevarat. Pe scurt, pentru una ca mine, pentru care oamenii obisnuiti practic nu exista si consuma aer inutil, un astfel de exemplar se prezinta ca reteta impecabil preparata a atractiei, un ego complementar si intors, este ce vad zilnic si in oglinda: alte rani, dar acelasi chip.
Poate parea comun sau rece sau ciudat, dar ciudatenia unui unicorn te atrage si sperie in acelasi timp, vrei sa patrunzi inauntru si nu te lasa decat cu o incetineala innebunitoare, astepti indelung doar pentru ca simti ca merita fiecare zi, fiecare pas, pentru ca rasul lui iti umple lumea. Nu intelegi din prima ca incetineala asta e de fapt unealta sortii ca sa ai timp de intelegere si de procesare. Pana ajungi acolo te mai revolti si te mai intorci o data-de doua ori la vechile tipare: intri intr-un bar sa te anesteziezi cu adrenalina, dar pleci de acolo singura de fiecare data, constatand surprinsa ca nu-ti mai poti consuma frustrarea in pat cu straini de-o noapte, ca revoltele alea pe care le impartiti impreuna la lumina zilei sunt cele care conteaza mai mult si e reciproc si satisfacator intr-un mod care aproape conpenseaza eroticul absent. Simti ca nu il poti controla, asa ca renunti la control, pentru ca la el nu poti renunta. Zi dupa zi abandonezi incercarea de a numi ce e intre voi, oricum e ceva foarte intim si foarte neutru in acelasi timp. Te mai chinuie cateodata analiza, asa, de dragul cuvintelor, dar abandonezi demersul, ca toate cuvintele din lume nu ar ajunge si el se fereste de cuvintele tari, incerci sa respecti asta. Te multumesti simplu sa te bucuri de ce ti se intampla, cat ti se intampla.
Pe barbati ca astia eu ii introduc in categoria “Don’t touch” si nu pentru ca nu as putea ajunge la ei sau pentru ca nu mi-as dori sa ii ating. Dimpotriva, am fata de ei o chimie cumplita si chinuitoare, care nu se atenueaza si nu dispare, imi doresc atat de mult sa-i ating, incat stau in alerta permanent si ma feresc sa o fac, sunt ingrozita si sa ma gandesc la asta, cand sunt fizic in apropierea lor gura mi se usuca, pielea se strange pe mine, nu reusesc sa mai articulez nici cuvintele, trebuie sa imi amintesc sa respir, dar stiu ca daca le-as atinge o secunda chiar si doar mana altfel decat din intamplare, nu m-as mai putea opri decat dupa ce am fi una. Ii incadrez la de neatins pentru ca a-i atinge e prea mult si prea putin in acelasi timp. In plus, ca sa revenim pe pamant, avand in vedere cunoscutele mele standarde anterioare de tavaleala, consider ca i-as jigni.
Prezenta lor se simte ca un drog. Nu unul periculos sau dificil de procurat ca o seringa de metamfetamina, ci mai curand ca o imbratisare, cu disponibilitate larga si aparent fara efecte secundare pe termen lung, dar pentru cine abia se poate gandi la o atingere, imbratisarea e infinit mai puternica decat seringa, pentru ca viata exact atunci pare goala: nu in absenta lucrurilor sofisticate, ci atunci cand tanjesti dupa lucrurile cele mai simple din lume.
Doar ca…apele linstite sunt adanci si oamenii astia nepereche nu lasa niciodata usa deschisa larg, ca au si ei partea lor intunecata de ascuns, de aparat. Doar naivii se dezvaluie, iar unicornii sunt orice, dar nu naivi. Cand nu vad lucruri este pentru ca aleg sa nu le vada, ei stiu de ce. Iar cand temerile lor se lupta cu ale tale si calci din greseala, din nerabdare, din…orice pe pragul ala inainte sa fie el gata sa te lase sa intri de buna voie…end of story. Apare undeva pretextul, poate fi o ruptura logica, ceva care nu se leaga, o banalitate, o confesiune careia el nu ii gaseste rostul si locul… gandul tau ratacit ca nu e acolo pentru tine cand ai mai mare nevoie de el, rahaturi care nu ar trebui sa conteze deloc, dar care te lovesc mai mult decat ar fi cazul pentru ca nu vin dintr-o realitate obiectiva, ci redeschid rana ta veche, organica, ca oricum nu esti destul, cum ai putea fi vreodata destul pentru un astfel de om? Si te sperii pentru ca realizezi ca esti pe muchie, gata de a te transforma in pitbull din nou, gata sa te agati si sa gasesti scuze pentru orice, o secunda ar lipsi sa ajungi sa faci asta, doar o secunda in care vocea lui ar fi cea pe care o stii si ai ceda, ai renunta la tine. Si nu ar fi nici asta un lucru bun, dar ar fi macar anestezie, pentru ca altfel doare sa nu fii chiar nimic, esti isterica si disperata si faptul ca o stii nu reuseste sa te faca sa te si opresti. Dar secunda trece si nu vine vocea blanda, apare una iritata si taioasa si iti dai seama ca de fapt in momentul ala nu avea ce sa spuna ca sa iasa bine, ca ati ajuns intr-un pas in care nu va mai faceti bine unul altuia, ci rau, garda e sus, cineva sa ne opreasca!
Ieri iti spunea time is on our side, iar azi nu ii pasa ca plangi, pentru ca nu vede acolo decat drama de care fuge instinctiv, o drama care pare a-i cere lucruri pe care nu le are de dat. Vede numai nevoia ta obositoare de a analiza si iritarea nu scade cat sa va intalniti macar la mijloc, sa puteti merge mai departe, al naibii de tare ai vrea sa poti merge mai departe si el nu stie ca la tine plansul vine cand nu s-a terminat revolta, dar s-au terminat cuvintele, asa ca plangand iti iei de fapt ramas bun. Te gandesti ca problema nu era la tine in a fi sau nu destul….ci de a fi prea mult. Si te retragi pentru ca nu poti oferi atat de putin cat crezi ca iti cere el. Tipping point.
Cat de des intalnesti un unicorn? Mie mi s-au intamplat doua miracole adevarate in viata si primul nu era un unicorn. Urez din inima succes celor carora povestea le-a placut si vor si ele, ca pe mine ultimul m-a rupt in doua atat de tare, incat, daca as lua-o de la capat cu mintea de acum (aici eram gata sa scriu ca as fugi mancand pamantul, dar daca tot am facut analiza asta, deschis si lucid, am sa recunosc totul pana la final) … nu, nu as fugi. As lua-o de la capat, dar fara teatru, nu luptandu-ma cu mine, nu simtindu-ma vinovata pentru ce simt ca si cum fac ceva gresit, as savura mai mult fiecare clipa pe rand, constient si asumat, ca pe un miracol, chiar daca miracolul pana la urma tot cu respingere s-ar termina. Sa intalnesti un unicorn…ramane cel mai frumos montaigne russe in care te poti urca vreodata.
In ce sertar mi-am pus mecanismele alea de aparare? Nu stiu. Cert este ca, pentru prima data, nu le mai caut. A fost un drum lung si pe langa mine au trecut oameni, lucruri, cuvinte, carti, intamplari. Dar ca sa le inteleg pe toate aveam nevoie de un catalizator.
Adevarul este ca am cunoscut, am iubit si am renuntat candva un barbat foarte misto si defect, pe care nu l-as fi vazut niciodata daca eu eram intreaga.
